Francofoni şi francofobi

„L-am atins pe Moţi, dar nu a fost fault de roşu. (…) Adversarul meu a exagerat mult” – Cyril Thereau

Nu vom analiza aici faze litigioase. Nici intenţii de fraudă, nici tendinţe de hoţie, nici artă pentru artă. Nu vom […]

„L-am atins pe Moţi, dar nu a fost fault de roşu. (…) Adversarul meu a exagerat mult” – Cyril Thereau

Nu vom analiza aici faze litigioase. Nici intenţii de fraudă, nici tendinţe de hoţie, nici artă pentru artă. Nu vom încerca să răspundem întrebării existenţiale, cît de tare l-a lovit francezul Thereau pe românul Moţi? Sau dacă l-a lovit în sensul adevărat al termenului ori l-a îmbrîncit. Toate astea nu ni le poate spune decît clarvăzătorul Miklos Naghy baci, ungurul care a avut tupeul să-l fure pe (a)rromânul Gigi baci la el acasă, deşi dacă ne gîndim bine şi Miklos se afla tot la el acasă. Cine naiba îşi doreşte zilele astea să stea la Budapesta şi nu la Bucureşti, unde încep zilele francofoniei şi ale babiloniei din trafic, dar unde s-au consumat demult molotoavele?

Revenim la oile noastre, deşi mai corect zis ar fi berbecii noştri. Les notres comme les conniferes. Stranie din punctul de vedere al standardului românesc atitudinea lui Cyril Thereau. În oceanul acela de isterie post derby, francezul părea corp străin, deşi tocmai de el se legase momentul cel mai inflamabil al meciului. El a explicat într-o franceză demnă de marii francofoni faza în care a fost eliminat, fără patimă, cu un calm venit din altă parte. Din alt timp, din altă cultură, din altă civilizaţie. A admis că s-a împins cu Moţi, aşa cum se întîmplă la orice duel dintre un atacant şi un fundaş de cînd e lumea fotbalului, că e posibil ca el să fi avut ultimul cuvînt (cot), dar că una peste alta decizia arbitrului i s-a părut exagerată.

Cum pe piaţă au apărut imagini care atestă infracţiunea lui Thereau, voila!, fără să-i absolve în plan moral (rîdeţi, aveţi tot dreptul!) pe Corpodean şi Naghy, e de bănuit că subiectul va da în continuare fierbinţeli multora. De aceea riscăm să pierdem pe drum mesajul conţinut în atitudinea reţinută a francezului. Este el sau nu mare fotbalist, va fi ori nu unul dintre jucătorii esenţiali ai Stelei, contează mai puţin acum, pentru că ne-a dat deja o lecţie. Aceea a decenţei. O lecţie pe care noi nu dorim în ruptul capului să ne-o însuşim, fiindcă ni se pare inutilă. Ce nevoie au şmecherii şi rechinii să fie decenţi? Într-o lume a interlopilor, a tupeiştilor, traseiştilor şi lepefiştilor e o tîmpenie să ai bun simţ, să stai la coadă la ghişeu şi la stop. De aici ni se trage.

Apropo de decenţă. Cosmin Moţi a trecut cu brio examenul primului compromis semnificativ din carieră. Vedeam în el unul dintre fundaşii naţionalei de mîine, nu şi un actor cu vocaţie. Nu e timpul trecut să-şi stabilească priorităţile.