De ce rămîn cu Manchester United?

Pentru prima frază a lui Sir Alex, după finală

La o săptămînă după finala de pe Wembley încă mă roade întrebarea: ce am de făcut ca manchesterist bătrîn? Să renunţ la ei, să trec la Barca, acolo unde e azi […]

Pentru prima frază a lui Sir Alex, după finală

La o săptămînă după finala de pe Wembley încă mă roade întrebarea: ce am de făcut ca manchesterist bătrîn? Să renunţ la ei, să trec la Barca, acolo unde e azi puterea? Da’ ce-s eu, om politic român? Să-mi arunc articolele în care i-am cîntat pe Giggs, pe Rooney… – of, săracul Rooney, singurul care s-a zbătut cu ceva folos…? Nu pot fi oportunist nici măcar în fotbal. Am liniştea că nu am vorbit-o niciodată de rău pe Barca lui Pep. Nu am fost niciodată un detractor al ei. Nu mi-a trecut prin minte să le spun în stil românesc: „Joacă formidabil, dar mai dă-i dracului!”. Da, am afirmat: nu-mi pare rău că Barca e mai bună ca Real. Acum trebuie să adaug: îmi pare rău, dar Barca e mai bună ca Manchesterul meu. Mă grăbesc să spun că nu e invincibilă, în sensul că poate prinde, ca orice organism uman, o zi neagră, însă e incontestabilă, adică joacă cel mai complet fotbal din cîte ne e dat să vedem, azi (nu chiar din toate timpurile, căci nu ştiu cum se joacă decît doar de 70 de ani…).

Fără să mă pierd în teorii – în faţa frumosului nu-mi place să fiu savant – ceea ce m-a copleşit pe Wembley au fost cele două goluri (din trei) înscrise din afara careului; de luni şi luni de zile mi s-a bătut capul cu „Barca frecangioaica”… A căzut şi contraargumentul ăsta. Sigur că Manchester nu a avut mijloc, dar, din păcate, nu a avut nici atac. Era zguduitor de clar: fiindcă se omorau să le ia mingea, nu mai aveau putere să şi atace. Iar Barca marca din 20-25 de metri – iertaţi-mă, nu pot trece peste acest detaliu fundamental. Şi atunci, revin: ce facem? Să ne luăm de Sir Alex? Nu, fiindcă tocmai el mă „soluţionează”; voi zice şi voi rămîne la ce a declarat imediat după meci: „Barcelona e cea mai bună echipă din cîte am întîlnit în viaţa mea”. Dacă în plin eşec apare – la acest nivel de competenţă – o asemenea frază, sfidînd orice politeţuri ale ipocriziei, atunci rămîn cu Manchester, cu Sir Alex şi ai lui, chiar cu Van der Saar, învinsul capabil să declare în ultima sa zi de fotbal: „Soarele va răsări şi mîine, să ne bucurăm de el…”. Ar fi trist să mi se ceară alte explicaţii în plus. Ar însemna că fair-play-ul a murit o dată cu inteligenţa.