Fănuş

În cronica sportivă, nimeni nu a avut hohotul lui de rîs Fănuş e penultimul care se duce din grupul nostru de scriitori uşurel nebuni – nu ştiu cît de frumoşi, dar sigur talentaţi – porniţi, acum 40-50 de ani, să […]

În cronica sportivă, nimeni nu a avut hohotul lui de rîs

Fănuş e penultimul care se duce din grupul nostru de scriitori uşurel nebuni – nu ştiu cît de frumoşi, dar sigur talentaţi – porniţi, acum 40-50 de ani, să facă nu numai poezie şi proză, dar şi cronică sportivă, într-un domeniu în care domina suveran Vanea Chirilă. Eram cu Fănuş lîngă Mazilu, Mirodan, Eugen Barbu, Ion Băieşu, Adrian Păunescu, Dan Deşliu – se băteau pentru noi revistele de cultură, de la Contemporanul şi România literară pînă la Sportul (fără popular!) revoluţionat de Nelu Valeriu şi Victor Bănciulescu. Nu ne vorbisem între noi, ne despărţeau unele gusturi importante, ne aruncasem în sport, cred că şi din exasperarea faţă de toate clişeele şi şabloanele cu care se scria de orice meci ca despre orice întrecere socialistă. Fără să elogiez, Doamne fereşte, cenzura, din mai multe motive pe care n-o să le deplîng, „se dăduse drumul” (ce expresie!), în presa de specialitate, la stil, la culoare, la părerea nu chiar „pe linie”, la fraza care respira a viaţă, a subiectivism.

Trebuie să spun imediat că nimeni dintre aceşti uşurel apucaţi nu avea impetuozitatea cronicilor lui Fănuş.

Nimeni nu deţinea impulsivitatea stilului său încîntător de abrupt.

Nici unul nu poseda irespectul lui violent şi vesel faţă de conformismele zilei.

Nimeni nu trăsnea şi nu tuna ca atunci cînd pe Fănuş îl captau năbădăile şi mîniile faţă de tîmpeniile contemporane. Tot aşa, cum nimeni nu ştia să mîngîie şi să lăcrămeze cînd pe Fane îl biruia cîte o duioşie cît o păpădie, şi devenea sentimental (ce slăbiciune tot mai rară!) în lumea asta dintotdeauna dură a tribunelor şi peluzelor intransigente; în nici un caz nu era bine să te cerţi cu el, dar acceptînd dezacordul te trata cu o bonomie vicleană, de-ţi mergeau fulgii.

Se admite lesne că nimeni nu avea bogăţia metaforei fănuşiene, dar pentru mine incomensurabilă era forţa umorului său; pe Fănuş – oricît te puteau irita subiectivismele lui – îl citeai cu un permanent surîs, niciodată încrîncenat. Ironia lui era paralizantă; cînd scria că „Temporizarea e cea mai nevaccinată idee judeţeană”, nu mai aveai ce zice, chit că… Azi, ironia are viaţă grea în cronica sportivă; nu se mai foloseşte, nu se mai pricepe; nimeni nu mai are energia fănuşiană a hohotului său de rîs, a veseliei lui năprasnice. Om superior, o ştia. S-a dus dintre noi întristat. Nu o merita.