E foarte oribil

Cine nu-i exasperat de mizeriile din fotbalul nostru? Ipotezele de lucru fiind, după cum se ştie, mai numeroase decît adevărurile, vin şi eu cu una personală: şi dacă UEFA, par example, se autosesizează la scandalurile zilnice din acest final de […]

Cine nu-i exasperat de mizeriile din fotbalul nostru?

Ipotezele de lucru fiind, după cum se ştie, mai numeroase decît adevărurile, vin şi eu cu una personală: şi dacă UEFA, par example, se autosesizează la scandalurile zilnice din acest final de campionat românesc, face un dosar gros, cu toate declaraţiile zguduitoare – gen „Nu mă siliţi să vorbesc, că distrug campionatul!” – ia de bune toate denunţurile de trucaj şi suspiciunile la adresa arbitrajelor şi proclamă mîine-poimîine: „Campioana României nu se va califica direct în grupele Ligii Campionilor şi, ca atare, nu-i dăm nici un ban. Ea va fi obligată să treacă prin două-trei tururi preliminare”. Ce facem? Ne va durea în pălărie? În bască? În pix? Vom zice că bine ne-au făcut?

Sigur că e o ipoteză venită din exasperare. Dar cine nu e exasperat auzindu-i pe domnii Iancu şi Porumboiu şi văzînd cum tace domnul Stan? Eu, unul, nu mai am superlative pentru mizeria în care ne zbatem în fotbalul nostru; nu e numai oribil, e – ca să zic aşa – foarte oribil. Mi şi mi se bate capul că e din cauza celor zece milioane de euro care strălucesc la capătul etapei 34, ultima. Se combate cu vigoare şi această ipoteză: vedeţi-vă, domnilor, de treabă! Nu-i din cauza milioanelor! Atunci din ce le vin la gură atîtea injurii şi blesteme, dacă nu din bani? Detest vorba din veac: „Ca la noi la nimeni”, dar sînt pe cale să mi-o revizuiesc uşor-uşor. Aşa o fi şi-n Albania? Şi în Belarus? Sau, în ordine alfabetică, şi în Cipru? Şi cu ce m-ar încălzi? – vorba lui Dănuţ Lupu, auzind de amicalul cu Argentina.

Nu pot desigur evita întrebarea: dar dumneata, om al progresului, cu p mic şi cu P mare, cu cine ţii? O spun franc: cu Gaz Metanu’. Am scris-o mai demult, de cînd am auzit minunata strigătură: „Nu-i echipă în Ardeal ca echipa Gaz Metan!”. E singura echipă din campionat în real progres de la an la an, de cînd era la retrogradare şi pînă azi, cînd îi joacă în faţa ochilor mirajul european; se mişcă mai mult decît drăguţ, a pus ceva forţă, e curăţică şi plăcută. Pustai e un antrenor pentru care merită să te rogi să nu vină în Bucureştii ăştia de groază. Plus că au un teren şi tribune civilizate, pe măsura unui public care, deocamdată, nu s-a dat în stambă, adică – vorbind ca pe vremuri – ar lua trofeul Petchovschi. Nu se mai oferă asemenea trofee pentru fair-play. Ce mi-a venit să ajung aici, la fair-play? Oi fi şi eu vreun reacţionar nostalgic în lumea asta în care, din megalomanie, un patron se dă şi împărat, şi vinovatul numărul unu, dar nu păţeşte nimic. Urît mai trăim, domnilor, cum se încheia o nuvelă a lui Gogol, ce-i drept nu din lumea fotbalului, dar asta nu contează.