Cred că sînt obiectiv

… fiindcă ştiu că nu fac unanimitatea

Cine are dreptul la dezinvoltura lui Gică Popescu, ca să numească Realul, după acest 0-2 european,  „echipă mică”? Nimeni dintre noi, chibiţ sau cronicar, nu. El, da. Lui poate să nu-i pese că […]

… fiindcă ştiu că nu fac unanimitatea

Cine are dreptul la dezinvoltura lui Gică Popescu, ca să numească Realul, după acest 0-2 european,  „echipă mică”? Nimeni dintre noi, chibiţ sau cronicar, nu. El, da. Lui poate să nu-i pese că Hagi a declarat, după finala Cupei Spaniei, că a fost tot ce-a văzut mai frumos. Personal, am rămas tablou. Cum să-l contrazici pe Hagi în fotbal? Simplu cetăţean, cu un creion în mînă, mi-am permis să scriu că acel 1-0 n-a fost un meci magnific, ci crîncen, în care problema eternă a „dreptăţii” scorului nu se pune. Altă dată voi scrie – zău, ar merita o carte! – ce mi s-a transmis pe blogul Gazetei pentru această opinie; noroc că mai am humor cînd citesc că, fiind fan netrebnic al Barcelonei, am fluierat, probabil, şi eu, imnul Spaniei…

Un cineva realist mi-a aruncat în faţă şi în final un „Adios, Senor Cosasu”… Acuzaţia supremă a fost, desigur, lipsa mea de obiectivitate. Ce pot replica imediat? Obiectivitatea pentru mine înseamnă să înţeleg că nu voi face niciodată unanimitatea în ce scriu şi e perfect normal să respect dezacordul cu cei cît de cît competenţi, măcar în logică. Păstrîndu-mi buna dispoziţie – în nici un caz nu mă voi lamenta ca o victimă a „realiştilor” – nu văd nici azi dimineaţă ce capodoperă a fotbalului s-ar fi scris pe Bernabeu. Căci aşa a început transmisia: va fi din nou o capodoperă pentru care superlativele sînt insuficiente. Ca după aceea să se ajungă, lesne şi evident, în comentarii, la „luptele libere” de pe teren, la coridă şi la adevărul cotonogelilor – dacă avem dreptul să numim aşa ce se întîmpla între două-trei pase mai mult sau mai puţin măiestre. Mulţi se desfată cu această aşa-zisă intensitate a jocului bărbătesc, în limitele, cică, ale regulamentului. Dar dacă se depăşeşte regulamentul tot intensitate îi zicem? Cele mai bune echipe din lume nu se pot şi cotonogi?

O repriză întreagă, prima, nu am numărat decît două-trei faze cu adevărat intense, în careurile respective – prima fiind şutul lui Ronaldo, în ultimele minute, un Ronaldo ca niciodată mai palid şi mai mofturos. Cu tot calmul susţin că meciul va fi fost „salvat” în memoria noastră computerizată de golul lui Messi, pe care îl voi pune de azi înainte lîngă nepieritorul gol al lui Maradona din meciul cu Anglia. E de-acolo, din categoria „sublim”. Ca să nu apelez la superlativele uzate, voi mai scrie, cu aceeaşi obiectivitate de fan Manchester – că săptămîna asta europeană ne-a fost luminată de o singură fază pe măsură: pasa lui Rooney către Giggs, în meciul cu Schalke Gazprom, cu care l-au învins pe Neuer şi, la urmă, l-au trimis pe Ryan în braţele lui Raul. Mi s-a părut scena de maximă intensitate emoţională a fotbalului nostru modern şi p(r)ostmodern.

Cît despre El Clasico al nostru, nu mi-a rămas din el decît cartonul acela singuratic pe care scria: „Mi-e dor de Steaua!”. Iar la capitolul „tristeţi”, acest telefon de ieri de dimineaţă, de la dl G. Scurtu, celebrul muzeograf al Rapidului: „Cred că Rapidul va avea soarta Progresului”.