Păstrîndu-ne calmul luceferic

Acest fotbal pe care Ţicleanu nu l-a văzut vreodată Păstrîndu-ne calmul în faţa pachetului de nervi pe care ni-l transmitea Lucescu, e cazul să scriem în primul şi-n al doilea rînd că nici una din felicitările cu care am gratulat […]

Acest fotbal pe care Ţicleanu nu l-a văzut vreodată

Păstrîndu-ne calmul în faţa pachetului de nervi pe care ni-l transmitea Lucescu, e cazul să scriem în primul şi-n al doilea rînd că nici una din felicitările cu care am gratulat Şahtiorul pentru calificarea în „sferturile” europene, nici una nu trebuie retrasă sau regretată. Performanţa a fost şi este mare. În aceeaşi ordine de idei, îmi menţin părerea că această reuşită a Doneţkului luceferic nu are nici o legătură cu noi ăştia, cei care ne zbuciumăm să depăşim Burkina Faso; şi dacă succesele ucrainenilor brazilienizaţi nu ne privesc decît din profil, atunci nici eşecul lor nu are de ce să ne îngroape peste măsură mîndria naţională, oricînd dispusă la a face cultul unei personalităţi româneşti pentru a o călca aprig în picioare.

Nici Mircea Lucescu, nici chiar Raţ nu merită asemenea tratament. Barca le-a dat cîte i-a dat şi Realului… Nu e necesar să-i judecăm mai aspru decît scorul. În fond, singura legătură trainică pe care fotbalul nostru o are cu Doneţkul se găseşte în această declaraţie mai veche a lui „nea Mircea”, nedezminţită de acest sever 1-5: „Nici un jucător român nu are azi valoarea necesară ca să joace la Şahtior”. Nu prea văd ce i se poate replica. Privindu-mă drept în ochi, recunosc că, ţinînd la Il Luce de-o viaţă, nu Şahtiorul lui este totuşi echipa mea numărul 1 în Europa, ci MU în Anglia, Barca în Spania, Milan în Italia şi, de curînd, Dortmundul german (cu precizarea că joacă şi bate cum bate, fără să se fi uzat în competiţiile europene ca Bayern sau acest uimitor Schalke 04, a unsprezecea în clasament).

Întorcîndu-ne la meciul propriu-zis, e presant să observăm că Barca nu poate fi învinsă de o echipă care vrea să joace exact ca ea, acel tiki-taka obsesiv. Strigătul acela către Lucescu: „Arată-le, nea Mircea, ce e tiki-taka!” e fals, aşa cum e falsă ideea unei „Barcelone a Estului”, în replică la aceea a Vestului. Estul, cu experienţa lui precară în ştiinţa golului, nu poate produce, deocamdată, jocul acesta de ofensivă permanentă printr-o posesie îndelungă. Barca – de care un Aurică Ţicleanu poate zice că „nu am mai văzut aşa ceva…” – nu e invincibilă nici ea cînd are de înfruntat un alt stil, cum a fost neuitatul ei eşec în faţa Interului betonat de Mourinho; nu pot trece uşor peste acest episod în două acte grele, oricît mă bucură să-l văd pe Pep discutînd cu Gică Popescu…. Uitaţi-vă la Inter fără Mourinho pe bancă şi în gînd: 8 goluri încasate în două meciuri- cu Milan şi Schalke 04 al lui Raul (fără Deac al nostru…). Mă sperie – de ce să mint? – stilul prin care se poate paraliza jocul de fotbal. E adevărat că asta nu ne obsedează – la noi, dă-l naibii de joc, totu-i rezultatul.