Efortul şi valoarea

Abia atunci cînd „te dăruieşti” se vede cît fotbal ştii O scriu cu toată convingerea: Bosnia-România nu mi s-a părut mai „jalnic” decît acel 0-3 cu Lituania sau neuitatul 0-2 cu Olanda, de la Europene. Desigur, se judecă după ultima […]

Abia atunci cînd „te dăruieşti” se vede cît fotbal ştii

O scriu cu toată convingerea: Bosnia-România nu mi s-a părut mai „jalnic” decît acel 0-3 cu Lituania sau neuitatul 0-2 cu Olanda, de la Europene. Desigur, se judecă după ultima „impresie artistică”, însă memoria – precum rana din pulpa lui Peneş Curcanul – nu mă lasă. Ceea ce a fost altceva decît jalnic la Zenica se poate numi compromiterea ideii de „dăruire”, de „joc cu inima”, de „a alerga înainte de toate”. Căci – iertaţi-mi opinia poate separată de a dvs – echipa a alergat, s-a dăruit, a pus suflet, dar nu a jucat. E o mare diferenţă la care, în general, sîntem orbi, confundînd sistematic (aici avem sistem) jocul cu efortul, valoarea cu acele prestaţii puse sub semnul bătrînescului „Cico, energie şi avînt”. Cînd nu ai valoare, degeaba te omori să joci cu inima. Abia atunci – cînd îţi dai sufletul – se vede cîtă valoare ai. Să bubui mingea, în apărare, cînd eşti sub presiunea adversarului, cere categoric efort, dar asta nu înseamnă că joci, că ştii fotbal. La noi, de ani de zile, dacă te „omori” pe teren, dacă alergi ca nebunul, e suficient ca joc şi bineînţeles ca patriotism. Cînd în plin efort pasezi prost, cînd cu maximă ambiţie nu legi nici două pase, cînd te dăruieşti fie şi total, dar eşti incapabil să construieşti un atac, fascinat de posesie, înseamnă că talentul, atît cît e, ţi-e mic şi fără mare valoare de piaţă. Mă bucur – dacă asta poate fi o bucurie… – că nu sînt singur în judecata mea. Ilie Dumitrescu, dezlănţuit ca niciodată, Ion Pîrcălab şi Liţă Dumitru, mai calmi, au fost unicii care – în lamentaţia generală – au spus clar ceea ce mulţimilor li se pare o enigmă: s-a alergat, s-a pus suflet, dar nu avem valoare.

De meciul cu Luxemburg nu merită să ne batem capul pe larg. Ideea năzdrăvană a lui Răzvan – că noi le-am dat trei goluri, iar Franţa numai două – e chiar mai tare decît aceea că vom avea acasă meciuri mai uşoare…

În ce priveşte puştimea aceea cu care deja ne fălim, îmi permit o reţinere în felicitări, căci mă întreb: unde am mai văzut ca la pauză să ai 2-0, ieşindu-ţi totul din două ocazii, ca în repriza a doua s-o bubui sănătos, să încasezi un gol şi în ultimul minut, desigur, să te ia şi groaza unui penalty egalizator? Dar, e adevărat, băieţii şi-au dat sufletul…