Ferguson şi Atkinson

De ce nu ar fi un antrenor englez mai suveran decît un arbitru? Să-i lăsăm azi pe Wesley, cu cele două goluri admirabile de la Tîrgu Mureş, pe Coman de la Brăneşti, cu capodopera lui demnă de orice eurogol, chiar […]

De ce nu ar fi un antrenor englez mai suveran decît un arbitru?

Să-i lăsăm azi pe Wesley, cu cele două goluri admirabile de la Tîrgu Mureş, pe Coman de la Brăneşti, cu capodopera lui demnă de orice eurogol, chiar şi pe Zicu, genial indiscutabil în fotbalul nostru prea lent – cum bine i-a zis Jackie Ionescu -, să lăsăm golurile excepţionale (pe cuvînt!) din prima etapă a returului, aşteptînd să le vedem altfel decît minuni de-o zi, de-o clipă. De Craiova-Steaua nu mă ating, după ce am auzit explicaţiile umane ale lui Balaci şi Cîrţu pentru ratările lui Florin Costea; de afacerea Pandurii-Oţelul nu vreau să mă apropii, atît de urît miroase…

Pentru mine, presant, azi, este Sir Alex Ferguson şi protestul lui viguros la adresa arbitrajului în meciul lui MU cu Chelsea; am fost învinşi – dacă mi se dă voie să mă exprim la „I plural” -, dar nu înfrîngerea mă supără, ea a fost cît de cît rezonabilă, după aspectul jocului în repriza a doua, cînd Chelsea a dominat în toate compartimentele. În nici un caz nu a fost un meci pe care să-l decidă un penalty… şi încă un penalty, într-adevăr, dubios. Aş zice că n-a prea fost 11 metri, dar asta nu are vreo importanţă în faţa reacţiei lui Sir Alex. Aceea a fost precisă, dură, cum nu aş fi vrut să fie. Trebuia să tacă, totuşi după ce am scris aceste trei cuvinte îmi dau seama că poate aşa ar fi cazul să fac şi eu. Căci cine sînt?, un simplu bucureştean, pierdut pe continent printre fanii MU, unul care acceptă că marţi seară nu am fost mai buni decît Chelsea, dar nici nu am pierdut campionatul. Am dreptul să obiectez la furia lui Sir Alex împotriva lui Atkinson? Nu cumva e un amestec în afacerile lui interne şi sentimentale?

Sir Alex nu e liber să se comporte ca orice antrenor de duzină şi să se „ia” de arbitraj? De ce trebuie să îi pese lui de reacţia mea? OK, să nu-i pese, însă tot nu mă va împiedica să i-o spun de aici, de pe malurile Tamisei mele, numită Dîmboviţa: am prieteni care plîng la God Save The Queen, am alţii care se înfioară cînd se cîntă pentru Liverpool, rece la tot ce-i solemn, eu îmi ţin lacrimile în mine – fiindcă un bărbat nu plînge pe faţă, ci doar pe dinăuntru – la un fleac ca acesta: la capătul oricărui meci din Anglia, primul gest al antrenorilor este acela de a se grăbi unul spre altul ca să-şi strîngă mîna! Indiferent de rezultat, de cotonoage, de arbitraj, nu am văzut meci pe Insulă fără acest gest în final. Aşa au făcut şi Sir Alex cu Ancelotti, de aceea idealizez fotbalul britanic şi le cer antrenorilor lui, poate naiv, poate irespectuos, să fie mai suverani decît arbitrii.