Na Li, dar şi Ding şi Fu

Cînd e vorba de China, renunţaţi, cum se spune la noi, la „a o mai face pe chinezu’

Nădăjduiesc că nu voi scandaliza – există şi asemenea speranţe – cînd afirm că, strict sportiv, eliminarea la Melbourne, în sferturi, respectiv […]

Cînd e vorba de China, renunţaţi, cum se spune la noi, la „a o mai face pe chinezu’

Nădăjduiesc că nu voi scandaliza – există şi asemenea speranţe – cînd afirm că, strict sportiv, eliminarea la Melbourne, în sferturi, respectiv semifinale, a celor doi lideri ai tenisului Mondial, Nadal şi Wozniacki, e mai interesantă decît tratativele dintre cei doi patroni ai Stelei şi Bistriţei în jurul lui Moraes. Dacă eşecul lui Nadal se cuvine a fi privit cu o obligatorie înţelegere – în fond, omul a spus esenţialul în fraza sa: „Trebuie să fii 100% în puteri ca să-l învingi pe Ferrer” – victoria acestei chinezoaice Na Li asupra lui Wozniacki e de natură să ne provoace un sentiment tot mai rar în sportul lumii: uimirea.
Nu credeam că Wozniacki va pierde decît dacă mi s-ar fi spus pentru o dată: hai să fim neserioşi… Sincer vorbind, nu văd în daneză un number one foarte convingător: se apără excelent, are un moral tare, dar nu e Serena, nu e Justine, nu mai spun de Martina Hingis, iar jocul ei viguros în ansamblu are o rigiditate, ba chiar frigiditate, care îmi displace. Poate că introduc prea mult gust personal în judecată – roboteala actuală să fi distrus 100% feminitatea? – totuşi, după ce ai trecut de Schiavone, epuizată şi ea după un set decisiv de 3 ore cu Kuznetzova, nu prea existau îndoieli în faţa lui Na Li, să fim serioşi, chiar dacă aceasta a învins-o, la Sydney, pe Clijsters. Acela, hai, putea fi un rezultat întîmplător – acesta de la Melbourne nu e.

Am toate rezervele normale, europene, în ce priveşte „armonia socială” la care se tinde în China, dar în ce priveşte sportul, nimic nu mai e întîmplător, asta trebuie să ne fie clar. De vreo două săptămîni sînt încă sub impresia unei performanţe de necrezut, ignorate în presa noastră (cu excepţia lui Tolontan în Dilema Veche): la Londra, finala Masters-ului englez la snooker s-a disputat între doi chinezi, Ding şi Fu, primul trăind pe Insulă, al doilea la Hong Kong. Nu avem atîtea semne de exclamaţie cîte ar fi necesare pentru o asemenea surpriză – la capătul unui turneu din care nu au lipsit Ronnie, Higgins şi campionul mondial Richardson. O să mi se replice: „Ce sport mai e şi snookerul?”. Staţi blînzi: el cere tot atîta răbdare, tenacitate, putere de concentrare şi îndemînare pînă la fineţe ca orice sport. E ceea ce au din plin şi prea plin sportivii chinezi. Nu cred că făptuiesc o greşeală de neiertat dacă leg un joc în jurul unei mese (ca şi ping-pongul!) de un altul, pe un teren bătut de soare şi vînt… Fiţi cît de cît neserioşi, ca să înţelegeţi ce-i sportul. Cînd e vorba de China, renunţaţi, cum se spune la noi, la „a o mai face pe chinezu'”.