Un antrenor de care am nevoie
La cine mă gîndesc cînd vreau să scap de teroriştii noştri orali
Ca să nu mă concentrez – hotărît nu merită – în dialogurile „spumoase”, cum le-a numit Gazeta noastră, dintre Piţi şi Gigi, dintre Piţi şi Mititelu, îmi caut […]
La cine mă gîndesc cînd vreau să scap de teroriştii noştri orali
Ca să nu mă concentrez – hotărît nu merită – în dialogurile „spumoase”, cum le-a numit Gazeta noastră, dintre Piţi şi Gigi, dintre Piţi şi Mititelu, îmi caut sprijin în afară şi-mi întorc privirea spre un om care mă fascinează de aproape 20 de ani: se numeşte Gerard Houllier, antrenorul lui Aston Villa, cu care se îndreaptă spre retrogradare; nu-l scap din ochi, îl văd bine înfofolit, prea puţin volubil pe bancă, sînt mereu îngrijorat, căci îl ştiu bolnav de inimă. Ce mai caută acolo…? Încă un infarct? Nu se poate despărţi de limba engleză?, căci asta fusese înainte de fotbal, profesor de engleză în Franţa. E, cum se zice, un intelectual sadea, îi plac cinema-ul, Dali, diferenţele între oameni, femeile frumoase, nu suportă terorişii orali (formidabilă expresie!), vulgaritatea, oamenii blindaţi în certitudini – ce mai, voiam să-i iau un interviu pentru Dilema, nu a ţinut. E omul care mi-a dat, în 1993, definiţia ghinionului, aproximativă, desigur, cum altfel?
Pierduse cu Franţa, ca antrenor principal, o calificare la Mondialul din ’94, pentru care avea deja în buzunar biletul de avion; mai avea două meciuri uşoare la Paris, cu Israelul – pierdut în ultimele minute, cu Bulgaria, în ultimele secunde. L’Equipe a titrat cel mai mînios cuvînt: „Incalificabil!”. Franţa era mută. Cînd va deschide gura să articuleze cîteva vorbe, Houllier nu-şi va blestema jucătorii – celebra „Generaţie Houllier” – nu va vorbi de ghinion, ci „de o înlănţuire abracadabrantă, tragică a detaliilor”. E prea abstract, e luat din scurt: „Gerard, de ce nu spui că a fost o tîmpenie?”. Nu va renunţa la eleganţa sa: „S-o numim o îngrozitoare absenţă de luciditate”. La o săptămînă după nenorocire, convoacă o conferinţă de presă în care începe aşa: „Obiectivul nu a fost atins, e deci normal să plec”. De ce nu a făcut-o imediat, în seara dezastrului? „Nu am vrut să mă hotărăsc sub presiunea emoţiei”.
S-a îmbolnăvit, a trecut prin spitale, e la vîrsta cînd inima se numeşte cord, s-a întors la fotbal, a debarcat în Anglia şi acum se chinuie să smulgă un punct la Birmingham, să nu cadă în clasament lîngă West Ham-ul de pe ultimul loc. Mă uit la el şi mă stăpînesc să nu cad în melodramă sub presiunea emoţiei; poate că are un salariu bun, poate că scapă de retrogradare, poate că îi place viaţa asta a lui de două meciuri pe săptămînă, şi de Crăciun, şi de Anul Nou… Poate că scapă de tot ce-i abracadabrant în meseria asta de antrenor, plină de detalii. Eu, unul, nu numai că-l înţeleg, dar am nevoie de el ca să mă apăr de toţi teroriştii noştri orali. Mai cunoaşteţi în lume un patron de fotbalişti care să vrea să vorbească de două ori pe zi la televiziune? E o glumă? Spumoasă?