E cazul să ne lăsăm de fotbal?

Nimeni nu ne poate opri ca să ne punem în fason

S-o spun pe a dreaptă, deşi nu e drept: acest formidabil 5-0 de pe Camp Nou mi-a cam tăiat elanul cu care voiam să-l cînt pe Federer Cuceritorul la […]

Nimeni nu ne poate opri ca să ne punem în fason

S-o spun pe a dreaptă, deşi nu e drept: acest formidabil 5-0 de pe Camp Nou mi-a cam tăiat elanul cu care voiam să-l cînt pe Federer Cuceritorul la Londra (cine dintre cei de azi va juca la 29 de ani ca el?), pe Socol şi ai lui, cu lacrimile lor fericite că vor pleca în Noua Zeelandă, unde vor lupta să nu fie ultimii în grupa lor. Dar nu am încotro – oricît mă simt de vinovat pentru injustiţia la care fotbalul supune rugbyul şi atîtea alte sporturi. Acest 5-0 barcelonez nu e de fiecare zi, de fiecare lună… o fi fost un accident ca scor, dar nu ca manieră; n-or fi fost decît trei puncte în joc, dar frumuseţea nu e niciodată convertibilă în puncte sau valută. Ca atîtor bătrîni microbişti, memoria mi-a fost asaltată de  – vorba lui Andone – copilărisme: unde am mai văzut un asemenea fotbal? La Milanul acelor 4-0 cu Steaua, dar şi cu Barcelona? La Ajaxul lui Pişti Covaci şi Cruyff? O, desigur, la Brazilia ’58 şi ’70, la Argentina lui Maradona şi, mai departe, mai adînc, în filmele cu Ungaria lui Puskas şi Realul lui Di Stefano şi Kopa. Ca de obicei, în momentele şi montajele mele prea solemne, tai brusc cu o idee veselă şi pedestră, dintre cele numite neserioase; după pasa aceea de 4-0 şi aproape 40 de metri, pasa lui Messi către Villa, mi-am spus clar: e cazul, domnilor, să ne lăsăm de fotbal! Ce să ne mai batem capul cu lamentaţiile celui din Ghencea, că bagă bani şi nu iese nimic, ce să mai discutăm pînă noaptea tîrziu despre un ofsaid, cînd aceia pot pasa de 21 de ori, sub nasul lui Cristinel, şi fac 5-0 cum vor?

Sigur că ideea nu a ţinut, căci nimeni nu ne poate opri să ne punem în fason. Imediat au venit femeile şi fetiţele locale, cu microfoanele lor, şi-au întrebat: noi de ce nu putem juca aşa? A sosit şi domnul Dragomir – că dînsul i-a văzut în jocul Barcei pe Balaci şi pe Cîrţu… (Eu, ca să fiu onest, m-am gîndit o clipă numai la Gică Popescu, fotbalistul român pentru care, desigur, nu s-a vorbit de la Ambasadă să fie pus căpitan la Barcelona) Pierdut printre aceste copilărisme, Grigoraş a rostit fraza necesară: „Niciodată nu vom juca fotbal ca Barca, măcar să le copiem atitudinea”. Atitudinea? „Poate salariile…” – cum i-ar răspunde orice taximetrist român, mult mai glumeţ decît mine. De unde această legendă care circulă printre noi, fanii rubgyului – ca să intrăm şi noi în scenă: cică după o înfrîngere din alea groaznice în Anglia, la banchetul ritual, un „Stejar” a fost întrebat de unul din grămada britanică cît cîştigă pe lună. Al nostru i-a zis o sumă, în dolari, de trei cifre. „Nu te-am întrebat cît cîştigi pe zi…”. Grămada noastră i-a confirmat că e suma pe o lună, în dolari. Englezul, uluit, s-a ridicat şi a comunicat celorlalţi pe cît joacă rubgy românii. S-a lăsat cu urale frenetice.