Pentru austeritate în lamentaţii

Ei bine, am avut şi noroc

Dacă – precum lui Chivu – mi se dă dreptul să-mi fie şi mie lehamite, apoi mi-e lehamite de acel „Incredibil!” din minutul cînd Albania ne-a egalat. Aşa am auzit… De ce incredibil, de […]

Ei bine, am avut şi noroc

Dacă – precum lui Chivu – mi se dă dreptul să-mi fie şi mie lehamite, apoi mi-e lehamite de acel „Incredibil!” din minutul cînd Albania ne-a egalat. Aşa am auzit… De ce incredibil, de ce iar şi iar incredibil, cînd asta ni se tot întîmplă de ani şi ani de zile, şi sub Lucescu, şi sub Piţurcă, şi la cluburi, şi în ţară, şi afară? Mi-e lehamite de cînd scriu că la noi, românii, fie interni, fie stranieri, dar adunaţi într-o naţională, problema este: ce facem la 1-0, la 2-0 pentru noi? Cum gestionăm momentul? Îl gestionăm prost, vorba lui Ilie Dumitrescu, după Steaua-Poli 1-0 în minutul 65, 1-1 final. Incredibil ar fi fost să-i batem pe albanezi cu 6-1, asta da, dar ce naţională sau Concordie Chiajna se duce pînă la 6 cînd are un 1-0? I se mai zice – şi iar se lasă cu lehamite – lipsă de concentrare. Ea vine din adîncul jucătorului român şi se mai numeşte, de obicei, ghinion. Ei bine, cutez a spune că am avut şi noroc: nu s-a observat că albanezii au avut în picior 2-1? Că bielorusul acela, în minutul 9, a ratat nătîng un 1-0 pe care nu prea văd cum l-am fi gestionat?

După aceste semne de întrebare, trec la semnele de exclamaţie: de la lehamitea lui Chivu la enormităţile preşului de la Ligă, care, după ce ne face de nebuni, e convins că Belarus putea bate pe oricine, însă noi i-am distrus cu presingul; de la „Lăsaţi-mi în pace copilul!” al lui Lucescu cel bătrîn, la Răzvan al lui: „Nu marcăm… asta e situaţia, n-are apă staţia!”. Iar peste toate, ameninţarea victorbecalistă: „Dacă pierdem la Paris, să plece toţi!”. La care orice Moş Ion Roată poate întreba: „Inclusiv dumneavoastră, boieri mari?”. Caracteristica lehamitei româneşti este capacitatea ei de a se transforma rapid într-o energie vijelioasă ca la Piatra-Neamţ, unde cel de-al doisprezecelea jucător – minunatul public – a putut trece de la urale la „Demisia!”. Teama mea este că nu vom mai avea cuvinte pentru indignarea care ne va cuprinde după ce pierdem la Paris… Menţinîndu-mi rezervele faţă de spiritul ofensiv al lui Lucescu jr, sînt pentru o politică de austeritate în lamentaţii, de „tăieri” din urletele actuale, de economii brutale în mînie. Ader, azi, punctual, la părerile a doi oameni. La aceea a lui Gică Craioveanu: „Grupa încă nu este jucată” şi la ideea filosofului roman Seneca: „Panica este cel mai prost sfătuitor”. Ce vreţi, mi-e lehamite şi de isteriile noastre!