„O finală de vis”

Avem dreptul la observaţii critice?

Acum, cînd, după cum s-a anunţat marţi noapte la Euronews, în Olanda, „decepţia se deplasează spre mîndrie” şi mai toată suflarea suporteristică îi aplaudă pe învinşi, exact acum e cazul să ne deplasăm şi noi […]

Avem dreptul la observaţii critice?

Acum, cînd, după cum s-a anunţat marţi noapte la Euronews, în Olanda, „decepţia se deplasează spre mîndrie” şi mai toată suflarea suporteristică îi aplaudă pe învinşi, exact acum e cazul să ne deplasăm şi noi pe invers, de la pro la contra. Am fost de alfel prea politicoşi cu finala asta, care se anunţa „de vis”. Prea intimidaţi de ce ştiam că înseamnă Spania şi Olanda. Nu mai e cazul, o susţin şi la cinci zile după. E cazul unei severităţi critice, pe care nu o s-o confund niciodată cu moftangeala. Finala nu numai că n-a fost de vis, ci cu totul terestră, foarte pămîntească, chiar prea; nu a fost nici măcar cel mai bun meci al Mondialului – alte cîteva, începînd cu finala mică, şi mergînd pînă la Uruguay-Ghana, ca să nu mai repet de prima repriză a Braziliei cu Olanda; acestea au fost superioare ca fotbal, ca spectacol, încrîncenării ultime.

Ni s-a spus, în fierbinţeala jocului, că meciul acesta ar putea fi „material didactic pentru rigoarea tactică” – nu, nici vorbă, tacticile celor două le ştiam de mult. Ceea ce a surprins a fost brutalitatea dusă pînă la ce putem numi pe româneşte: cotonogeala. 15 cartonaşte galbene sînt doar o statistică fără precedent, dar ele caracterizează spiritul unui „spectacol” în care talentul mare, foarte mare, al acelor fotbalişti, a fost mutilat de miză, de gîndul apăsător al gloriei şi al banilor. Le dau acestor fotbalişti de clasă o circumstanţă atentuantă: au tremurat prea mult… Orice reuşită tehnică – dribling, pasă, fentă, era tratată dur şi sfîrşea prin fault; stresul ducea la greşeli compromiţătoare pentru aceşti savanţi în stopuri şi centrări, şi ajungea firesc şi la arbitrul care nu mai ştia dacă să asigure cursivitatea sau rigoarea.

Dacă a triumfat „o artă” în această finală, aceea a fost a deposedării, aduse pînă la „rupere”, şi cotonoaga sinceră. Ar fi şi mai trist să nu obiectăm la acest spectacol de o nervozitate cu mult superioară valorii fotbalistice pe care mulţi specialişti o vor lua ca alibi pentru a face prăpăd în apărare şi sărăcie în atac. De la ideea „Fotbalul nu e un joc de domnişoare” se va ajunge la supremul „Dar Spania şi Olanda cum s-au cosit…?”. După care iar se face elogiul Barcelonei, inspiratoarei tika-taka. Propun o viziune a viitorului apropiat: ce-ar face Spania, barceloneza noastră, campioana mondială, într-un meci cu campioana europeană a cluburilor, Interul acela cu brazilieni, argentinieni şi ceva italieni, selecţionata aceea care a făcut din Barcelona, indispunîndu-ne pe mulţi, un maka-maka.