Zile de fiori şi rîs

Un elogiu „maidanismului” latino-american

Dintre cele care îmi trec prin minte, cînd mă uit la cum joacă Argentina, constant îmi apare prim-concert maestrul filarmonicii din Viena – un fel de campioană mondială în domeniu – care, fiind întrebat: Cine vă […]

Un elogiu „maidanismului” latino-american

Dintre cele care îmi trec prin minte, cînd mă uit la cum joacă Argentina, constant îmi apare prim-concert maestrul filarmonicii din Viena – un fel de campioană mondială în domeniu – care, fiind întrebat: Cine vă dirijează asta seară?, a răspuns: „Nu ştiu, noi vom cînta a V-a, de Beethoven!”. Nu numai că Maradona mă lasă 85 la sută rece – mai ales după filmul total aiurea al lui Kusturica -, dar sub influenţa acestei replici, am mers pînă într-acolo încît i-am spus lui Adrian Georgescu că Argentina tot aşa va juca indiferent că l-ar avea pe el, sau pe TRU, sau pe Cristi Geambaşu, sau pe mine antrenor. Nu pun, vai de mine!, în discuţie meseria de antrenor, ci vreau să cînt spiritul acestor sud-americani care bat mingea tot anul în Europa, supunîndu-se la toate ale ei, şi cînd se adună, la patru ani odată, chiar dacă ţara lor e în faliment economic, nu au nevoie de multe minute ca să-şi găsească ritmul lor, stilul şi mai ales ceea ce-mi place să numesc, indingnînd probabil savanţii, în fotbal, lipsa lor de sistem. Nimic nu-mi este mai drag la ei decît absenţa plicticos de eficientei „discipline tactice”. Nu săriţi la mine cu contraargumente serioase, le cunosc, dar mă încîntă la ei „maidanismul”, cu tot ce înseamnă el, talent şi fantezie, furie a ambiţiei, inclusiv erorile în defensivă… Dar nu neg că meciul lor cu o Germanie care duce disciplina pînă la inspiraţie îmi dă fiori.

Brazilia, în schimb, indignează fiindcă nu mai face gafe în apărare; e hulită că nu se mai sinucide ofensiv, că joacă un catenacio dizgraţios pentru artiştii ei, că are o rigoare care scoate din sărite o lume întinsă de la Cruyff la Liţă Dumitru. Nu mă număr printre aceştia. Nu mă doare că brazilienii ştiu în fine ce-i presingul şi alternează ritmurile de samba cu bossa-novele; par mai medatitativi în elaborare, însă maidanismul latino-american îl aduce pe Lucio în atac, pe Robinho în apărare, cu 7 oameni la corner în meciul cu Chile şi o capodoperă de gol al lui Juan, cu doi oameni la paravan, ca la baschet. Totuşi, nu neg că meciul ei cu Olanda – singura europeană cu care „merg” – îmi dă fiori.

În domeniul regretelor, cel mai apăsător este acela că nu am văzut o altă Germania-Anglia în care, jucînd slab în atac şi prost în apărare, Gerrard şi ai lui ajunseseră la 2-2 pe baza a ceea ce aş numi sentimentul churchillian al fiinţei.  În domeniul humorului, mă gîndesc insistent la bogătaşul chilian care i-a „premiat” pe cei din Honduras să se omoare cu elveţienii.