Să nu ne luăm încă de cap!

Italia nu e Inter şi Spania nu e Barca

Mondialul nu e încă la ora unor afirmaţii categorice, a unor deşteptăciuni de neclintit, puţină umilinţă în păreri şi pronosticuri se impune. Dacă e ceva clar după prima etapă a grupelor, […]

Italia nu e Inter şi Spania nu e Barca

Mondialul nu e încă la ora unor afirmaţii categorice, a unor deşteptăciuni de neclintit, puţină umilinţă în păreri şi pronosticuri se impune. Dacă e ceva clar după prima etapă a grupelor, aş scrie că nimic nu a fost deocamdată entuziasmant. Cu excepţia, desigur, a Germaniei, care ne-a reamintit farmecul sever al seriozităţii nemţeşti în fotbal, chiar cu 11 non-arieni naturalizaţi temeinic; dacă mai ştii ceva istorie şi în afara fotbalului, nu se poate să nu zîmbeşti uşurel văzîndu-i poe Ozil, Cacau sau Boateng cum bat mingea pentru ţara în care au domnit, cîndva, demult de tot, cele mai dure legi rasiale. Cineva pe acolo încă se mai răsuceşte în mormînt cînd află că Marin, sîrb din Bosnia, vibrează cu mîna pe inimă la intonarea imnului german.

Trecînd la fotbal, nu ai voie să uiţi cu cine a jucat formidabil echipa lui Lahm, din singurul meci care a ajuns la patru boabe pe tabela de scor. Andrei Vochin are dreptate să scrie că „e o letargie în jocuri înspăimîntătoare”. Adjectivul e poate prea tare, dar se apropie de adevăr. La cele trei explicaţii oferite de trimisul nostru special de acasă: oboseala fizică, dar şi psihică, după campionate istovitoare; frica de a nu pierde primul meci; modelul fascinant Mourinho aş adăuga unul care ne priveşte pe toţi cei din fotolii şi berării. Noi confundăm Mondialul cu Cupa Campionilor sau cu meciurile clasice din competiţiile naţionale; le judecăm cu aceleaşi pretenţii şi exigenţe, deşi mai totul le diferenţiază: timpul de desfăşurare (o lună Mondialul, luni de zile campionatele interne şi Cupele), intensitatea eforturilor, presiunile. Dovada cea mai bună: Spania-Elveţia a fost imediat comparată cu Inter-Barca. De aici decurge încă o prejudecată: naţionalele să fie pe măsura cluburilor. Adică Italia să fie de forţa Interului, Anglia de valoarea lui Manchester sau Chelsea, Spania de vigoarea Barcelonei sau a Realului. Nu prea se poate.

Interul – cu acei Milito, Samuel şi Julio Cesar – e peste Italia lui Lippi. Spania – fără un Messi – nu se compară cu Barca. Anglia – fără stranierii din pasionantul ei campionat – e mai slabă decît Chelsea a lui Drogba. Poate Germania, cu naturalizaţii ei, să fie şi mai bună decît Bayern. Poate Olanda să fie peste Eindhoven. De Elveţia (cu Nkufo şi Yakinii ei…) ce să mai vorbim? În ce mă priveşte, Spania-Elveţia nu am comparat-o cu Barca-Inter, ci strict la obiect, mai ales prima repriză, cu Brazilia-Coreea de Nord. Nu-mi permit să ies din perimetrul Mondialului, nici măcar pînă în Groapă sau Giuleşti, nicicum să mă bucur de cum îl chinuie Piţi pe patronul său. Îmi îngădui doar să sper că Mondialul se va dezlănţui dincolo de mitul „disciplinei tactice” care-l fascinează, desigur, pe Săndoi, şi ne adoarme din doi în doi – n-am găsit altă rimă.