În rînd cu granzii. Şi Barca poate fi banală

În fine, în fine, trăiesc şi eu o mare satisfacţie de român la nivel înalt şi elegant: îi văd şi mai ales îi aud pe granzii Europei – cu care de ani de zile nu îndrăznesc a ne pune în […]

În fine, în fine, trăiesc şi eu o mare satisfacţie de român la nivel înalt şi elegant: îi văd şi mai ales îi aud pe granzii Europei – cu care de ani de zile nu îndrăznesc a ne pune în fason… – argumentînd la eşec ca la noi, în Bănie, pe Bega sau în Regie, adică luîndu-i de gît pe arbitri, strigînd că au fost jecmăniţi, urlînd că nu li s-a dat un penalty şi alte grozăvii pedestre. Zeii se ceartă ca muritorii. Ziceam că nu voi citi, venite de la Barcelona, declaraţii de tip Borcea, Turcu, Iancu, cînd se pun ei cu gura pe Balaj, Tudor sau Augustus. Ziceam că ne sînt prea superiori în fotbal şi în cultura lui, prea domni ca să se exprime ca noi, sărăntocii obsedaţi de hoţii ăştia cancerigeni de la centru. Aiurea! „Am fost furaţi!” se strigă la Barcelona, Mourinho contraatacă cu norvegianul Ovrebo…

Cum să nu mă bucur că, uite, nu sîntem centrul mondial al porcăriilor, sîntem în rînd cu lumea şi mai ales lumea e în rînd cu noi. Se trage în portughezul care marţi seară ar fi tras pentru Mourinho al lui, aşa cum Kovacs Istvan ar trage pentru Pazskany Arpad, dar nu mi se explică de ce Barca, avînd 1-0 în minutul 19, printr-un gol lucrat nu de Xavi-Messi, ci de Maxwell-Pedro, a putut lua trei goluri, cum nu a încasat de-o viaţă. După ochiul şi pixul meu, Barca a jucat banal, să ţină un 1-0, hai, un 1-1, cu un Inter care nu e Arsenal, orice s-ar zice. Barca a gîndit banal, ca orice Stoichiţă la un 1-0 în Ghencea, dar şi ca un Ferguson în zilele lui negre, tur-retur cu Bayern. Vine vremea cînd se va înţelege totuşi că 1-0 e mai periculos decît un 2-0, chiar dacă Arsenalul a putut lua în ultimele 10 minute trei boabe de la Wigan (bombiţa zilei).

Acum, cînd granzii sînt pe cale să vină la ideile noastre, descoperind că arbitrajul e cancerul fotbalului, mai trebuie să li se spună încă un adevăr de aici, de pe la noi: nu e de ajuns să strigi „Hoţii de arbitri!”. Trebuie să te dai şi martir al lor. Patronatul european trebuie să ia notiţe de la prestaţiile domnului Iancu, în această direcţie. Dînsul, ca martir al fotbalului românesc, ca fiinţă umană care bagă banii, dar nu e respectat, este în patetism peste un Copos sau Turcu. Domnul Iancu poate ajunge să se dea victimă a unui CFR Cluj, comparat cu Victoria lu’ Postelnicu, deşi domnia sa, ca un mic nea Nicu, are la dispoziţie microfoanele televiziunilor unde, la o distanţă de un minut, ţine acelaşi discurs napocaliptic. Pentru mine, CFR rămîne mai gramaticală fotbalistic decît Timişoara, mai caligrafică în lamentaţii. Indiscutabil, pentru pixul meu, este Rapiduleţul; după un ciclu de eşecuri şi semieşecuri, înfrînge entuziasmant Steaua şi ne sileşte să aşteptăm cu sufletul la gură ce va face la Galaţi. Nimeni nu-i poate lua acest titlu de campion al contraperformanţelor şi al contracontraperformanţelor.