Nimic nu începe cu noi!

OK, poate că nu este de cea mai mare corectitudine politică şi sentimentală să-mi încep anul, în gazeta noastră, cu asemenea articol, dar nu pot altfel. De cînd am citit în numărul de sărbători al României Literare cele două pagini […]

OK, poate că nu este de cea mai mare corectitudine politică şi sentimentală să-mi încep anul, în gazeta noastră, cu asemenea articol, dar nu pot altfel. De cînd am citit în numărul de sărbători al României Literare cele două pagini intitulate: „1939, cenzura între politică şi fotbal”, nu-mi iese din minte această descoperire făcută de unul dintre cei mai buni prozatori de azi şi totodată un împătimit cercertător al hîrţoagelor noastre arhivistice, dl Ioan Lăcustă. Sper să trezească un fior, în 2007, acest ordin al cenzurii din penultimul an de domnie al regelui Carol al II lea: „Gazetele de sport şi pagina sportivă a cotidienelor nu vor reproduce un articol din italieneasca Gazzetta dello sport despre meciul de football România – Iugloslavia în care se spune de echipa română că joacă un football primitiv ca acum 20 de ani. Pentru că acest articol este o proastă reclamă pentru echipa respectivă şi în acelaşi timp o demoralizează acum, înaintea meciului cu Anglia, este oprită publicarea acestui articol”.

Pentru cei nedescurajaţi de destinul împiedicat al acestei indicaţii mai mult decît preţioase, trebuie spus că acel meci cu Iugoslavia (la 7 mai 1939) a fost cîştigat totuşi de echipa României cu 1-0, iar meciul cu Anglia s-a desfăşurat peste alte două săptămîni, la 24 mai. Mi se va îngădui oare să-mi amintesc că meciul cu Anglia a fost primul meu internaţional? Taică-meu m-a dus de mînă pe ANEF, sus, pe Uranus, ca să-l văd pe Tommy Lawton, cel mai celebru centru britanic, dar şi pe ai noştri, începînd cu Pavlovici, Sfera, Burger.. pînă la Dobay. Ne-au bătut clar, englezeşte, cu 2-0, fără a ne dispera.

Ceea ce mă fascinează, în 2007, după atîtea lupte seculare, este un adevăr de-o simplitate pe care aş dori-o zguduitoare: domnilor şi cîte doamne veţi mai fi (dacă a ajuns ca sportiva anului să fie o săritoare cu prăjina…), nimic nu începe cu noi! Mă înnebunesc toţi cei care nu cunosc istoria fotbalului nostru decît de la Hagi încoace. Deja în 1939 se interziceau articolele care ne puteau demoraliza băieţii. Din 1939 italienii ne ziceau că jucăm un fotbal primitiv, de pe la 1919… Un an mai tîrziu, în ’40, la 14 aprilie, România aceea primitivă avea să scoată un memorabil 1-2 cu Italia, la Roma, cu Mircea David în poartă, consacrat acolo ca „Il Dio” pentru ca în toamnă, tot într-un amical, Germania să ne facă zob, avînd 4-0 la pauză şi 9-3 în final. Ăştia sîntem de 7 vieţi în piepturi de aramă. Ce ne-ar trebui dacă tot am fost confirmaţi ca europeni? După o expresie tot europeană, ar trebui să fim realişti şi să ne cerem imposibilul. Sorin Cîrţu a numit de curînd acest imposibil: stabilitate emoţională! La care, pe româneşte, de cînd mă ştiu, nu există decît o singură replică: pe dracu’!