Un miracol la Cluj?

Vai, protestul batistei albe nu e de nasul bucureşteanului!

Miercuri, pe colţul unei fotografii din Gazetă, am citit o explicaţie entuziasmantă – dacă mai pot exista explicaţii entuziasmante în presa română. Scria aşa: „Fanii din Gruia vor protesta cu batiste […]

Vai, protestul batistei albe nu e de nasul bucureşteanului!

Miercuri, pe colţul unei fotografii din Gazetă, am citit o explicaţie entuziasmantă – dacă mai pot exista explicaţii entuziasmante în presa română. Scria aşa: „Fanii din Gruia vor protesta cu batiste albe, după modelul spaniol”. Abia aştept  să văd un asemenea miracol. Dacă au avut loc revoluţii de catifea sau de stambă proastă, aceasta ar fi, în fotbalul nostru, revoluţia batistei albe. La cît de slab joacă CFR-ul lui Conceicao, cu veşnica nostalgie a meciului de la Roma, ideea e aproape nemeritat de respectuoasă. Echipa ar trebui să fie recunoscătoare pentru nonviolenţa gestului.

În ce mă priveşte, ca unul care niciodată nu am aderat la dispreţul provinciei faţă de Capitală, ca unul care nu s-a simţit jignit de cîte ori a auzit că e un „Mitică de Bucureşti”, dar cu armata făcută la Cluj, trebuie să spun, cu toată neplăcerea, că această idee, din păcate, nu ne poate trece prin cap, nouă, celor din Băneasa pînă-n Tei, din Giuleşti în Rahovei. Cum s-ar spune, nu e de-a noastră. Nici nu trebuie să complicăm prea mult de ce. În primul rînd, luîndu-o de-a dreptul, chiar din cauza obiectului, a batistei. Nu se prea foloseşte, nu e primul lucru care ne vine în minte sau la îndemînă. Al doilea, chiar dacă am recurge la şerveţele Woody, gestul protestului e prea moale, e prea slab, prea inofensiv pentru cît de scandaloasă e situaţia în capitala ţării. La vulgaritatea patronatului nostru, la dezinvoltura obrăzniciilor sale, nu ar fi exclus ca în faţa unor tribune agitînd şerveţele albe, să ne spună, de la obraz şi de la microfon, unde s-ar şterge cu ele. Şi mai sigur ar fi ca la intrarea în stadioane să ne caute de batiste sau de şerveţele, să ni le confişte mai rău decît brichetele…

Nimeni nu ştie la ce le poate merge mintea, dacă au ajuns să se înţeleagă bine mersi între ei ca să joace cu tribunele goale, numai ca să n-audă poemul-invectivă al peluzelor. Cîte tone de şerveţele ar trebui să fluturăm ca protest la această ultimă mînărie? Pe scurt: protestul fiind absolut necesar, cel puţin pentru noi, bucureştenii, revoluţia batistei nu e de nasul nostru. Ar mai exista soluţia lui Imi Ienei cu care, fără să-i ştiu numărul de telefon, stau de vorbă în gînd foarte des: presa să-i ignore pe patroni ca alde Gigi Becali (îi scriu numele după un an în care am încercat să-l ignor, la sfatul unor corespondenţi). Perfect. Şi inutil: după un calcul propriu, personajul într-o zi de vîrf, apare pe nicu ecran mai mult decît Ceauşescu. O soluţie mucalită, da, mai avem mucaliţi! – mi-a dat-o un amic: „Ce batiste, nea Radule? Alea-s valabile-n Spania! Ce, în Anglia vin cu batiste? Eu mai bine mă uit la englezi decît să nu mă duc în Ghencea… Ai văzut 6-2-ul lui Arsenal cu Blackburn? Meciul ăla mă ţine pînă-n sezonul de primăvară!”.