Abisali şi senzaţionali

Nu puteam face o economie de eroism?

Aterizăm? Sînteţi dispuşi să coborîm , mă rog, fie şi din al şaptelea cer pe pămînt? Dacă da, atunci propun – fără să emit pretenţia urîtă de a nu fi contestat – să […]

Nu puteam face o economie de eroism?

Aterizăm? Sînteţi dispuşi să coborîm , mă rog, fie şi din al şaptelea cer pe pămînt? Dacă da, atunci propun – fără să emit pretenţia urîtă de a nu fi contestat – să ne uităm în ochii echipelor noastre europene, dar şi în ochii adversarilor. Cea mai serioasă experienţă a trăit-o Vasluiul, învins de cea mai bună echipă dintre toate cele întîlnite în calificări: AEK Atena, o fruntaşă a fotbalului grecesc, la care oricîte obiecţii putem avea, este totuşi cineva în Europa. Nu cred că Steaua, Dinamo, Poli sau CFR Cluj i-ar fi putut învinge, la Atena, după ce i-ar fi biruit acasă doar cu 2-1 sau 1-0. Domnul Porumboiu nu are de ce să cadă în disperare. Poli rămîne performera calificărilor, eliminînd Şahtiorul, indiferent cum, indiferent că a biruit din două meciuri egale.

Nu vreau să ratez o idee, să-i zic aşa, nostimă: cu Barcelona, în Supercupă, Şahtiorul a operat ca Poli la Doneţk şi Timişoara. Mă înşel groaznic? Mergînd mai departe, Clujul nu a impresionat cu nimic împotriva acelor bosniaci care şi-au permis să ne dea tuturor emoţii în final, iar mie îmi permit să scriu că, sub domnul Conceicao, CFR nu joacă mai bine decît sub Trombetta. Despre Steaua, cu sfinţişorii ei irlandezi, nu e de discutat. Voi ţine în continuare cu beethovenianul Bergodi împotriva Palatului manelist, îi voi lua partea lui Grzelak în ţara unde Bănel Nicoliţă este decretat cel mai bun fotbalist. Mă îndoiesc că, fie şi cu Tănase şi Toja, Steaua nu va avea probleme în grupă decît cu Fenerbahce, după cum mă înfioară psihologia abisală prin care le spui jucătorilor tăi că sînt un Arsenal al României, ca să-i derutezi de la adevărul că joacă slab.

Cu Dinamo trăim un caz. Un caz istoric, (aproape) religios. Eram printre realiştii care credeau că nu se mai poate face nimic la 0-3 acasă şi rîdeam îngăduitor la nebunii mei amici dinamovişti care mă asigurau că „Batem cu 5-0!”… Repede, la 1-0 – pasă genială Zicu, trebuie spus – , nu am mişcat, electrocutat. La 3-0, eram într-un colţ, sus, al tavanului. Începeam să mă gîndesc unde e articolul în care l-am lăudat cîndva pe Matache, ca să mă dau şi eu cît de cît vizionar. Oricum, cehii îmi dădeau impresia unor crenwurşti inadmisibil de reci, la limita dintre prostia grasă şi îngîmfarea crasă. Prelungirile le-am trăit însă pe româneşte: cu sufletul la gură şi cuţitul la os. Cînd l-am văzut pe Liska ratînd ultimul penalty, am căzut mai rău decît el, sub masă. Ieri dimineaţă am aflat că se vorbeşte de-o mînărie fabuloasă între cehi. O fi, n-o fi, asta mă întoarce la prima întrebare pusă a doua zi celui mai bun prieten dinamovist: „Dragule, nu se putea face o economie de eroism bătînd simplu cu 2-0, 3-0, la Bucureşti?”. „Ba da, mi-a răspuns el, dar nu mai era aşa de senzaţional!”.