Vă place Murray?

O întrebare parcă mai presantă decît geniul lui Bănel

Stuttgart a învins Timişoara prea clar şi prea simplu ca să ne batem capul cu inutil de înalte probleme de tipul: cine-i mai bun, „fantasticul Şahtior” sau „fenomenalul Stuttgart”? Ce se […]

O întrebare parcă mai presantă decît geniul lui Bănel

Stuttgart a învins Timişoara prea clar şi prea simplu ca să ne batem capul cu inutil de înalte probleme de tipul: cine-i mai bun, „fantasticul Şahtior” sau „fenomenalul Stuttgart”? Ce se întîmpla dacă Magera nu rata incredibil la 0-2? De ce mă-sa nu s-au concentrat mai mult? Acolo unde decide clasa nu mai vii cu mama şi cu „lipsa de concentrare”. Şi dacă erau şi mai concentraţi decît au fost, ce se întîmpla cu ai noştri? Cîştigau duelurile unu la unu, erau mai periculoşi în atac? Nu te poţi concentra sau dărui, mai mult decît îţi permit clasa, ştiinţa de ajucare, vorba lui nea Titi Teaşcă. Restul e noroc, conjunctură de zi bună sau rea, cînd şi Manchester poate pierde la Burnley şi eu să-i iau o linie lui Mitică Dragomir.

Nu am nici o pornire de a critica rău Timişoara, bine că a bătut Şahtiorul care a subapreciat-o, s-o vedem în Europa League cît şi cum va progresa mai sus de ideea că „şi un 0-0 e bun” şi dincolo de alte „sîrme ghimpate”. Ca să fiu drept, am altă întrebare pe cap: doamnelor şi domnilor, chiar vă place acest Andy Murray? Problema asta – mai complicată decît geniul lui Bănel – mi-a apărut de curînd la ultimul turneu de la Montreal, unde au avut loc două evenimente de neocolit: Federer şi Nadal eliminaţi din „sferturi” şi încă în ce mod? Federer avea în setul decisiv 5-1 şi Tsonga vine peste el şi face 5-5, 6-5, ca în  tie-break să-l învingă limpede pe fostul galactic şi fostul ceasornicar. Statisticienii numără că e prima oară cînd Federer pierde un meci în care conducea cu 5-1 în decisiv. Cu Nadal – fie şi după o îngrijorătoare pauză – situaţia nu a fost mai puţin şocantă. În tie-break-ul primului set, Del Potro revine de la 2-5 la 7-5, ca în al doilea set Nadal să fie făcut praf cu 6-1. Nu-s evenimente de fiecare zi, precum erorile monumentale fără de egal în Europa ale arbitrilor români.

În semifinală, Andy Murray cîştigă la Tsonga foarte strîns (6-4, 7-5), într-un meci în care criticile lui CT Popescu la adresa scoţianului au fost mai dense ca niciodată: ţăcăneală, meschinărie etc – toate astea după ce la începutul anului acelaţi CTP ne anunţa că vom intra în noua eră Murray. Oricine dintre noi se poate înşela, dar cred că abia acum are dreptate cel mai bun tenismen dintre ziariştii români. Finala Murray-Del Potro (6-7, 7-6, 6-1), perfect echilibrată pînă argentinianul s-a rupt, stă mărturie pentru ceea ce joacă cel aflat pe locul 2 în lume, între Federer şi Nadal. Nimic care să deschidă o nouă eră. Nici gînd, deocamdată, să se compare cu ei, ca frumuseţe, ca stil. O apărare catenaccio, o prudenţă ţăcănistă de înalt nivel, o ambiţie beton, plus o infatuare de un teatralism tot mai agasant. Prefer Del Potro – chiar dacă nici el nu revoluţionează. Şi mai mult îmi place acest strălucitor pierzător, Tsonga. Dar de ce mai vrem o revoluţie şi în tenis, după Federer şi Nadal? Cristi Geambaşu are dreptate: sub bolta atîtor suspiciuni, tenisul nu e lumea lui Bolt.