Atenţie, pericol de euforie!

După acest 2-2, de-abia acum trebuie să rezistăm. La ce?

Recunosc: ieri l-am invidiat crîncen pe Sir Alex Ferguson, antrenorul Manchesterului nostru. Decizia şi precizia cu care prevedea că Realul va fi un dezastru în sezonul viitor, că Ronaldo nu […]

După acest 2-2, de-abia acum trebuie să rezistăm. La ce?

Recunosc: ieri l-am invidiat crîncen pe Sir Alex Ferguson, antrenorul Manchesterului nostru. Decizia şi precizia cu care prevedea că Realul va fi un dezastru în sezonul viitor, că Ronaldo nu va face mai nimic, m-au îngheţat şi m-au învineţit. De ce nu am şi eu puterea asta de a profetiza? De ce mă tem de orice pronostic – în sport, mai ales în sport, căci în politică nu mă interesează?

În Turul Franţei, încă de cînd a declanşat atacul său pe Verbier şi a îmbrăcat tricoul galben, era clar că Turul e al lui Contador. Din cîteva pedale bine articulate, „băiatul” – mă obsedează acest termen pentru tot ce e familiar… – i-a lămurit pe toţi şi după aceea nu a mai avut nevoie de nici un alt atac; totuşi, după Verbier, nu m-am hazardat în a-i pronostica victoria, era prea uşor şi, ca de obicei în sport, riscant. Am preferat să-i laud simţul tactic, inteligenţa în cursă, chiar perfidia. Termenul l-a enervat rău pe un corespondent, mesarozius12, care m-a acuzat de „o neînţelegere amplă”: cum de nu am priceput că în acel moment-cheie, cînd l-a întrebat pe Kloden dacă mai poate şi „ăla a zis că nu”, Contador s-a dus „mai departe… Perfid? De unde perfid? Perfidă a fost echipa lui în care nimeni nu l-a susţinut deloc”. Prea bine. Şi cu cine s-a dus mai departe Contador, că doar nu s-a dus singur? Exact cu fraţii Schleck, adversarii Astanei lui, aducîndu-l, printr-o frumoasă colaborare, pe Andy pe locul 2 şi „pedepsindu-şi” astfel echipa care nu-l susţinuse… Ca în ultima etapă de munte să-l ajute bine pe Lance să-şi păstreze locul 3. Doza de viclenie nu se analizează în nici un laborator. Nici un campion nu va fi suspendat pentru că i s-a găsit în organism perfidie.

Acum, la orizont se profilează returul de la Timişoara cu Şahtior, după un meci ca de atîtea ori eroic, cînd o echipă marchează pe două contraatacuri pornite dintr-o redută asediată timp de 80 de minute. Meci indiscutabil şi aiuritor, dacă cei doi comentatori nu mai ştiau ce să le ţipe timişorenilor la 2-1: „Ieşiţi la joc… Ba nu, ţineţi mingea, trebuie să rezistaţi!”. Aşa era, dar abia de acum trebuie să rezistăm. Aş urla: atenţie, pericol de euforie! Gigel Bucur, cel care mi-a dezminţit viguros părerea că nu se descurcă printre străini, o spune cel mai echilibrat: „Şahtior joacă mai bine în deplasare şi rămîne principala favorită!”. Nu mă avînt în pronosticuri. Deţin o veche informaţie: cînd Tony Blair a venit în România, consilierii lui i-au transmis pe un colţ al discursului: atenţie, popor emotiv!