Perfidul Contador

Normalitate, numele tău e negociere

Să-l credem? Miercuri, după un finish în care nu le-a făcut dificultăţi fraţilor Schleck, Alberto Contador ne-a spus că etapa i-a lăsat „un gust amar” din cauza colegului său Kloden, incapabil să-l susţină în atac. […]

Normalitate, numele tău e negociere

Să-l credem? Miercuri, după un finish în care nu le-a făcut dificultăţi fraţilor Schleck, Alberto Contador ne-a spus că etapa i-a lăsat „un gust amar” din cauza colegului său Kloden, incapabil să-l susţină în atac. Repet, prieteni, să-l credem? După acest gust amar, a urmat un surîs larg, perfect îndreptăţit. Alberto domină turul din cap pînă în pedale şi cam face ce vrea: îi aduce pe locurile 2 şi 3 pe Andy şi Franck, îl lasă pe Lance să se omoare pentru locul 2 şi-l aruncă pe Kloden în disperare. Manolo şi Jean au strigat că Alberto a fost în eroare cînd a atacat, dar în final au conchis, prieteni, că am avut o etapă extraordinară…

Nu aş băga mîna în foc, prieteni. Mi s-a părut o etapă mai degrabă perfidă. Ar trebui să fim mai puţin idilici cînd judecăm şi juisăm în Turul Franţei. Cascadele, viaductele, tunelele sînt superbe, cicliştii însă sînt oameni cu interesele lor, natura umană le are pe-ale ei. Noi venim cu ale noastre, cu clişeele pe care ni le-a fixat sportul nostru, sărac în mari performeri, bogat în exclamaţii cînd prea candide, cînd prea furioase. Dacă ar fi după criteriile noastre fotbalistice – ştiţi altele? – ar trebui să urlăm că a fost blat între Condador şi fraţii Schleck, acolo, în ultima coborîre de miercuri. S-a văzut clar ce semne îşi făceau, s-a „auzit’ pînă la noi cum Alberto le-a spus: „Duceţi-vă că vin şi eu cu voi şi nu vă fac nimic”.

Fratele cel mare a recunoscut că a fost un sprint familial. Seara, la France 2, o expresie m-a lăsat visător, dar cu picioarele pe parchet: fraţii şi Contador „au negociat” perfect finalul. Au negociat – nici o mînie, nici o uimire, nici tu meci strategic, nici non-combat. Normalitate. De ce să pun semn de exclamaţie după acest cuvînt? Să exclamăm mai puţin şi să înţelegem mai mult. Cît? Pînă unde? Pînă la Sarkozy, urmărind personal, într-o maşină desigur blindată, cea mai dificilă etapă a turului (semn de exclamaţie sau de întrebare). Pînă la Sarkozy declarînd că Lance Armstrong, la 37 de ani, ne dă o lecţie de viaţă!? (aoleu, ce-ar fi comentat Naum şi Banciu!). Pînă la tipul din baie care cînd aude că „Atacă Lance!” îşi trage pantalonii şi fuge la televizor? Fie şi pînă acolo, dar mai ales pînă la cei care sînt numiţi, o, nu galactici, ci galerieni. Sînt cei care nu mai pot escalada munţii, căci i-au lăsat puterile şi îi strînge de pe drum maşina turului pentru abandonaţi, maşina-mătură. France 2 a avut un reportaj special miercuri seară despre aceşti măreţi nenorociţi, învinşii fără de care, prieteni, nu există sport cu gust amar şi surîs larg.