O finală captivantă, nici o clipă nebună
Să nu ne mai batem capul cu „fineţea care învinge forţa”
Manchester „nu i-a dat Barcelonei de la 3-0 în sus”, „Barca romantica nu i-a umilit pe diavolii ăia englezi” – iată, nu s-au adeverit cele mai extremiste pronosticuri ale […]
Să nu ne mai batem capul cu „fineţea care învinge forţa”
Manchester „nu i-a dat Barcelonei de la 3-0 în sus”, „Barca romantica nu i-a umilit pe diavolii ăia englezi” – iată, nu s-au adeverit cele mai extremiste pronosticuri ale corespondenţilor mei; nu s-a confirmat nici ideea lui Cruyff – că vor decide detaliile. Barca a învins în general şi în amănunt pe merit şi dacă eşti manchesterist o vei recunoaşte cu capul sus şi aplaudîndu-l în final pe Iniesta, cum s-a întîmplat. Adaug imediat că în această finală „de vis” – cum ni s-a repetat insistent – nu s-a prea visat pe teren, Barca n-a fost deloc romantică, fiindcă nici nu avea cum şi de ce.
Meciul s-a fixat – fără a se decide – din primul minut şi următoarele 10: în minutul 1, Ronaldo a prins o liberă din 30 şi ceva de metri, Valdes nu a putut reţine bomba şi Park, din 6 metri, vai!, nu a marcat. Pînă în minutul 10, Barca nu a mişcat, 5-0 a fost scorul ocaziilor engleze, ca la primul atac, Eto’o, pe o pasă Iniesta, să facă ce a vrut din Evra şi Vidici. S-a marcat prea devreme pentru a mai fi loc de romantism, fantezie şi alte clişee exaltate. Dacă se poate imputa ceva aceste finalei captivante e lipsa unei nebunii. La un 1-0 neaşteptat, Barca a devenit mai întîi de toate vigilentă, cu un presing admirabil, care interzicea orice imprudenţe ale fanteziei. Celebrul ei „joc încîntător” s-a desfăşurat în limitele celei mai lucide inteligenţe. Manchester, condusă nefiresc, a fost bineînţeles şocată, oricîte semne făceau Ronaldo si Ferdinand că nimic nu-i pierdut la 0-1 în minutul 10; era însă clar că inspiraţia scădea odată cu creştereea unei inhibiţii, în care orgoliul de invincibil nu era capabil să răstoarne meciul, conform atîtor precedente glorioase.
Manchester nu a avut la mijloc nici un Xavi, nici un Iniesta, iar cel mai bun om al ei a fost Van der Saar. Asta spune mult despre ziua proastă a echipei, semnul cel mai evident apărînd în minutul 60, cînd Ronaldo a hotărît să nu mai paseze nimănui. Park a fost înlocuit prea tîrziu, Berbatov şi Scholes nu au constituit o problemă pentru ca Xavi să-l găsească pe Messi acolo unde trebuia. Totuşi, orice s-ar spune, onest vorbind, MU nu a fost călcată în picioare (vai, mai degrabă invers) şi e greu de admis că ea a reprezentat „partea întunecată” a unui meci de vis, cum ni se perora exact cînd Park rata un 1-1 nu chiar ilogic. După cum ar trebui să renunţăm la a mai bate capul cu „fineţea care învinge forţa” – o inexactitate, căci fără forţă, fineţea nu învinge nicăieri, aşa cum a dovedit-o chiar Barca miercuri seară, nici o clipă romantică, dar nici meschină.
A mai împărţi azi, conform antipatiilor personale, marile echipe în angelice şi demonice, în cinstite şi ticăloase, înseamnă să nu pricepem mai nimic din confuzia vitală a lumii, de atîtea ori scandaloasă, niciodată plictisitoare. În concluzie provizorie, (ab)sorb un singur pahar: bine că a scăpat Craiova de mînia zeilor!