Nevroza defensivă

Piţurcă nu a cerut băieţilor să se retragă la 2-0…e şi mai grav!

La 2-0 pentru România, am fost sunat de la Paris de doi prieteni români – soţ şi soţie – entuziasmaţi că telecomentatorii francezi urlau şi se lamentau: […]

Piţurcă nu a cerut băieţilor să se retragă la 2-0…e şi mai grav!

La 2-0 pentru România, am fost sunat de la Paris de doi prieteni români – soţ şi soţie – entuziasmaţi că telecomentatorii francezi urlau şi se lamentau: „Trăim un coşmar! E un coşmar!”. Le-am spus să stea liniştiţi, meciul nu e gata, şi să mă sune la sfîrşit… M-au sunat, săracii, în lacrimi: „Cum e posibil?”. Nu le-am dat multe explicaţii savante, nu le-am oferit bibliografia altor 2-2-uri, cu Danemarca şi Bulgaria, acelea au fost cu totul altceva. Pe acelea le-am numit nişte inconştienţe în ultimele minute, în ultimele secunde, aici a fost mult mai lată. Aici au fost 70 de minute în care echipa României a arătat din nou că nu ştie ce să facă, nu la 1-0, ci la 2-0! Sînt dispus – mai corect: rău dispus – să-l cred pe Piţurcă atunci cînd se jură că nu el le-a spus băieţilor să se retragă. Asta e însă şi mai grav. Asta dovedeşte că echipa posedă o nevroză defensivă bine instalată (cum ar zice psihiatrii). Aşa se explică de ce i s-a permis Franţei să revină în meci, să preseze, să egaleze, să ne silească la a ne apăra tot mai speriaţi. Într-o singură frază: să-şi învingă panica din primele 20 de minute. E semnul sigur al clasei – al „clasei care învinge în handicapuri”, după expresia atît de dragă a lui Fănuş, a lui Bubu Ornaru, a mea, a tuturor celor care am crescut şi pe hipodrom. Franţa – conform ultimelor clişee – nu o mai fi ce a fost, dar are încă o clasă peste noi, nu numai prin Ribery sau Gourcuff, cît prin această putere de a ieşi din coşmar, de a-şi învinge neliniştea – cum a numit, ipocrit, Domenech, deruta apărării sale la 0-2 în 20 de minute. Dacă am fi avut clasă – iertaţi-mi ingenuitatea – de ce nu am fi făcut noi 3-2, în final, revenind în atac, smulgîndu-ne din penibil? Ar fi fost halucinant? Mai degrabă entuziasmant… De cînd nu am mai folosit acest adjectiv?

Sîrbii, cu siguranţă, îl pot folosi. Sîmbătă seară, acel 3-0 cu care au făcut arşice din „Lituania noastră”, mi s-a părut la fel de apăsător ca acest 2-2 cu Franţa. Miercuri seară, un nou 3-0 (la pauză!) cu Austria, în deplasare, jucînd cu o dezinvoltură extraordinară, ne interzice să mai discutăm despre ei cu „mi se pare”. Nici o echipă din grupă nu a avut pînă acum o repriză curat formidabilă ca a lor la Viena. Nevroza noastră defensivă ne şopteşte deja că, cine ştie, pînă la 28 martie 2009, îşi vor mai pierde din puteri, nu că noi vom fi alţii… Asta îmi aduce aminte de antrenorul român de la box, la Olimpiadă, care-şi dorea ca pe următorul adversar al elevului său să-l calce un autobuz.