Violenţa neputinţelor

de Radu Cosaşu

Propun atît: să ne definim exact valoarea

După aceste trei meciuri de coşmar în numai patru zile – două înfrîngeri acasă cu acelaşi scor emblematic şi un 1-0 cu Feroe, muncit eroic pînă la ridicol – problema […]

de Radu Cosaşu

Propun atît: să ne definim exact valoarea

După aceste trei meciuri de coşmar în numai patru zile – două înfrîngeri acasă cu acelaşi scor emblematic şi un 1-0 cu Feroe, muncit eroic pînă la ridicol – problema nu cred că mai stă în adjectivele prea clare, lamentabil, penibil, ruşinos, şi nici în pamfletele stoarse pînă la ultima celulă a hazului nostru disperat. Niciodată derbedeu, dar nici fan Piţurcă, nu văd cum şi cu cine să devenim măcar o nucă tare în grupa noastră. În fond, stilul defensiv care îi place letal lui Piţurcă ne-a adus acolo ca să jucăm (aproape) ca Feroe în faţa giganţilor, iar cu Feroe să atingem clipa din minutul 88, cînd Lobonţ ne salvează de la un egal şi noi îi mulţumim lui Dumnezeu.

Ceea ce m-a şocat în aceste patru zile a fost violenţa neputinţelor la cei bătrîni şi la cei tineri. Violenţa nepriceperii în toate: în demarcaj, în pase, în şuturi, ca să nu mă ridic pînă la concepţie. Admit argumentul lui Săndoi – aşa e după orice turneu final – dar nici una din echipele valabile ale grupei – inclusiv echipa asta de Serie B a Lituaniei! – nu joacă atît de prost (acesta e singurul adjectiv la care mai apelez) ca echipa României, azi. Azi – dar mîine? În ce mă priveşte, mîine nu înseamnă meciul cu Franţa, ci tineretul acela de la Iaşi, care m-a adus să-mi pun întrebarea cumplită, dacă are talent sau nu. Talent cu T mare, căci cu t mic, o fi cît de cît. Blocaţi ca seniorii oricînd e vorba de un meci decisiv, băieţii aceştia de milioane în transferurile interne au bubuit mingea pe deschideri lungi a la Tamaş către alde Keşeru sau Stancu, incapabili să se înţeleagă prin ceea ce încă numim o pasă inteligentă, banali în mişcare şi idei, de-ţi venea să plîngi ca-n şansonetele franceze. De mici, un meci decisiv îi paralizează.

Trebuie să nu ai proprietatea cuvintelor ca să îi acuzi pe aceşti neştiutori de fotbal că „n-au conştientizat” meciul. Aiurea! L-au conştientizat ca meci decisiv pînă la lacrimile eşecului. Ei l-au conştientizat la valoarea lor. Valoarea lor e mică, pe măsura talentului. Poate că aici, în clişeele noastre, ar trebui să aibă loc o schimbare, de nu o Revoluţie. În vocabularul nostru dezgustător de fastuos, în blesteme, înjurături şi mizerii, sîntem uimitor de săraci în categorisirea valorilor. De la preşedintele Federaţiei şi al Ligii pînă la ultimul subaltern al oricărui preş, toată lumea spune, repede şi scurt, că avem jucători de valoare şi punct. Cît de mare? Nimeni nu precizează, de parcă nu ar exista pe lume şi valori medii sau mici, precum atîtea întreprinderi mai mult sau mai puţin oneste. Trebuie să ne obişnuim cu gîndul că, deocamdată, chiar şi după demisia lui Piţurcă, nu avem valori mari. Nu trebuie să ucidem nici să ne sinucidem din cauza asta. Mare e doar exasperarea.