Federer şi Ruzici

Cea mai uimitoare frază a săptămînii

Îmi face plăcere să cred că au fost traduse exact ieri, în Gazetă, vorbele lui Federer după victoria asupra lui Igor Andreev, în cinci seturi infernale şi trei ore şi jumătate. Galacticul detronat de […]

Cea mai uimitoare frază a săptămînii

Îmi face plăcere să cred că au fost traduse exact ieri, în Gazetă, vorbele lui Federer după victoria asupra lui Igor Andreev, în cinci seturi infernale şi trei ore şi jumătate. Galacticul detronat de extraterestrul Nadal (antipaticele superlative de care nu ne putem debarasa) ar fi declarat aşa: „În mod normal îţi doreşti trei seturi, dar şi întîlnirile în cinci pot fi distractive… E amuzant şi diferit să ai parte de o luptă atît de îndîrjită”. Două adjective mă năucesc, ca simplu pămîntean, trăind sportul la zi: distractiv şi amuzant. De cînd nu le-am mai auzit rostite de un campion…? Cum să fie şi amuzantă o luptă îndîrjită? Cum să mai existe ceva distractiv pentru un mental de fier, de oţel, de beton…? Orice s-ar spune – şi cîte nu se spun despre automatismele lui – nu-s vorbele unui robot, deşi ele pot fi suspectate de acea şăgălnicie îngăduită după o izbîndă. Ele îmi aduc imediat aminte de antrenorul francez al spadasinilor chinezi în pregătirile lor pentru Olimpiadă; cînd a venit la lot – zicea el – toţi erau obsedaţi de un singur gînd: trebuie să cîştigăm, trebuie să învingem! El a încercat – şi e clar că a izbutit, după succesele lor – să le bage în cap cu totul altceva: nu puteţi învinge decît dacă lucraţi şi vă antrenaţi cu plăcere. A avut loc, probabil, o revoluţie în mintea lor. Şi cu asta mă întorc la cea mai uimitoare frază auzită în această săptămînă, tot despre Federer, dar deschizînd un orizont dincolo de el.

În meciul dinaintea celui cumplit cu Andreev, Virginia Ruzici remarca simplu, dar foarte complicat pentru mentalul şi vocabularul nostru, că lui Federer îi face plăcere să fie pe teren. A spus-o o singură dată, fără a face multă filosofie, însă pe mine mă urmăreşte de zile întregi. Numai un om care ştie prea bine ce înseamnă a fi campion o poate spune atît de firesc şi exact, dezlegîndu-ne – vai, fără consecinţe – raţiunea de a bate o minge, de a ne bate capul cu ecuaţii şi basme. E o plăcere să asculţi comentariile Virginiei Ruzici, competenţa ei fără morgă, calmul ei înţelept în tratarea ratărilor şi a superbului, limbajul ei deloc extraterestru, ci mai degrabă extrabăştinaş, cu dulceaţa unor franţuzisme „excepţionele”. E o plăcere odihnitoare care ne extrage binefăcător din toate mizeriile (m)orale, terorizante, din logica permanentelor urlete fără de care, practic, nu mai putem face sport. Din cînd în cînd, mă ia o fantezie crudă şi mă gîndesc la cum ar privi Virginia Ruzici un meci de fotbal românesc, cu toate implicaţiile lui apocaliptice. Dar, brusc, din respect, îmi face o plăcere nebună să nu i-o doresc, lăsîndu-ne, cum se spune generos, în durerea noastră.