Pe culmile suspiciunii

O întrebare pentru Naum şi Banciu

Mă număr printre aceia care nu au obiecţii capitale la transmisiile tizilor mei, Radu Naum şi Radu Banciu; ba, mai mult, şi asta de multă vreme – mie îmi place pînă unde pedalează amîndoi, […]

O întrebare pentru Naum şi Banciu

Mă număr printre aceia care nu au obiecţii capitale la transmisiile tizilor mei, Radu Naum şi Radu Banciu; ba, mai mult, şi asta de multă vreme – mie îmi place pînă unde pedalează amîndoi, ca ziarişti care ştiu parfumul unei colecţii Pleiade şi al copilăriei lor, topiţi după limbile străine şi mîncărurile terestre, dar mai ales pofticioşi şi mereu lihniţi după ştirile care aleargă pe telexurile lumii. Cu ei facem Turul globului, din minele ucrainene pînă la vîrsta sudanezilor, din Himalaya la „Inimă de ţigan” şi nu văd azi telecomentatori sportivi care să ne ducă atît de departe, benefic şi cu haz, fie şi ostentativ. E ostentaţia unei plăceri de a trăi şi a şueta în această lume în care atîtora le ceri democratic să mai şi tacă. Lor le-aş cere altceva – deşi îmi este clar că sînt orgolioşi, nedrepţi nu o dată, incorecţi politic în unele, prea corecţi în altele. Şi, mai cu seamă, intransigenţi – mamă, mamă – în ale dopajului. Ura lor pe Lance, pe Pantani, pe marii şi micii trişori, merge pînă la afirmaţiile truculente ale lui Banciu: „Dacă Contador nu a luat nimic, eu îmi tai gîtul!”.

Competenţi în detectivism pînă la a-i descoperi dopaţi pe Ricco şi pe Piepoli chiar înainte ca aceştia să fi fost excluşi oficial din tur, tizii mei ating culmile suspiciunilor pînă la un nivel cînd îmi vine şi mie să exclam ca Banciu, acel „Ai, ai, ai!” – al lui în faţa frumuseţilor naturii dar şi ale condiţei umane. Sau, tot ca el, cînd contempla înmărmurit serpentinele Alpilor: „Dă-o încolo de viaţă… e prea de tot!”. Deseori, s-o zic de-a dreptul, ce fac ei din turul Franţei e prea de tot, ca o permanentă şmecherie, ca un perpetuu scandal, ca mizerie omenească, medicală, sportivă şi enciclopedică.

Am momente lungi cînd îi înţeleg, am altele cînd mă gîndesc ce ar fi zis ei acum exact 50  de ani despre (tien tiens!) luxemburghezul Charly Gaul luîndu-i 12 minute lui Geminiani în pre-Alpii francezi.

Fiindcă acum, în Alpi, i-am simţit mai blînzi, fără suspiciuni la Velits sau la Sastre, gata de un bravo pentru Augustin, subjugaţi de spectacolul bătăliei pe secunde, dar şi entuziasmaţi de mulţimile de pe şosele, îi întreb: de ce nimeni nu stă în casă (vorba lui Naum), de ce o lume întreagă îi aplaudă şi îi încurajează pe toţi, indiferent că-s dopaţi sau nu? De ce mulţimile nu-s scandalizate, nu-s sarcastice în dispreţ şi lasă masa, casa şi rulota pentru a nu rata trecerea caravanei? Nu ştiu ce ştim noi, nu le pasă? Mulţimile sînt proaste? Prea emotive la efortul sportiv? Dezinformate? Manipulate de legendă? Habar nu am. Fraţilor, dacă le ştiţi pe toate, explicaţi-mi – cît mai democratic, desigur.