Getafe, la miez de noapte
Şi în fotbal există knock-out-uri care te omoară pe nu ştii cît timp
…Iar am stat pînă după miezul nopţii ca să o văd pe Getafe în finala Cupei Spaniei; prea mă urmărea, de atîtea zile, meciul lor dureros cu […]
Şi în fotbal există knock-out-uri care te omoară pe nu ştii cît timp
…Iar am stat pînă după miezul nopţii ca să o văd pe Getafe în finala Cupei Spaniei; prea mă urmărea, de atîtea zile, meciul lor dureros cu Bayern, cînd, în final, mergînd pe pereţi, m-am auzit murmurînd: „Nu se poate, nu se poate!”, cum n-o mai făcusem de la Copenhaga aia, cu 2-2 în ultima secundă. Săptămîna trecută, la acel 3-3 în ultimele secunde ale minutelor 119 şi 120, după acele două oribile gafe ale mult păţitului Pato, care i-au fericit impudic pe Toni şi pe toţi oamenii lui Hitzfeld, deplin resemnaţi la 3-1 pentru Getafe, atunci, în memoria mea, a apărut cumplita întrebare a lui Gentile către Giresse, după Germania-Franţa, la Mondialul din Spania în ’82: „Cum, aţi avut 3-1 în minutul 75 şi v-au egalat? Noi eram de mult la casierie!”. Aşa că nu mi-am permis să nu stau şi miercuri să văd ce face Contra cu Valencia, în faţa regelui şi a reginei, cum va ridica la cer, precum Gică Popescu altădată, Cupa Majestăţii sale.
Aiurea! În minutul 4 era deja 0-1, în minutul 12, 0-2, Getafe juca paralizată şi comentatorii noştri, în mare vervă de şut, ziceau că golurile au fost ca două lovituri de măciucă. Nu cred că golurile astea îi doborîseră, ci tot amintirea celor două din meciul cu Bayern. Oricît te asigurau că le-ar fi uitat, şi în fotbal sînt knock-out-uri care te omoară pe nu ştiu cît timp; îmi ziceam că dacă la pauză rămîne 2-0 pentru Valencia, mă duc la culcare. Ei, nu, Contra – după minunile lui precedente – le-a mai scos un penalty, a fost 2-1 şi nu-mi puteam îngădui un somn infidel. Nici o mare bucurie – departe de a fi „un meci nebun”, cum ne anunţaseră comentatorii – repriza a doua a degenerat uşurel în ratări de pase şi idei banale, ba chiar în urîţenii violente şi chiar dacă Getafe a noastră a dominat, în final, a apărut din nou acest prea nedrept ignorat Morientes, pentru un 3-1 care i-a lăsat muţi pe suporterii lui Getafe, cu lacrimi decente în ochi. Şi tot nu am închis aparatul; fiindcă l-am văzut pe Guriţă, la felicitări, trecînd prin faţa regelui şi a reginei, l-am văzut pe suveran îmbrăţişîndu-l pe Laudrup, l-am văzut pe Koeman nefiresc de sobru şi pe toţi învinşii şi învingătorii fraternizînd politicos. Acesta a fost spectacolul cel mai reconfortant al unei finale nu prea reuşite: nici un gest fals solemn din partea Majestăţilor şi nici din partea supuşilor. O stare de bună cuviinţă şi bună dispoziţie, un protocol fără plecăciuni din care să ţi se aplece. Să nu conteze asta la miez de noapte şi început de mileniu III?
Aud, desigur, obiecţia: Dom’ne, nu Getafe e durerea noastră. Aşa e. Nu e. Dar s-a întîmplat ceva epocal. Preşedintele Ligii, cel care s-a mîndrit permanent cu frumuseţea fotbalului nostru, a spus-o clar alaltăieri: „Campionatul nostru s-a cam nenorocit de la Steaua-CFR Cluj încoace”. E cam prea exact. E cam indiscutabil. Eu, unul, nu am puterea azi să adaug ceva. Ar însemna să-mi pierd minţile mai ceva decît cu primele de la Mioveni. Nu am chef.