O capodoperă Liverpool-Arsenal
A fost unul din acele meciuri în care ţii cu ambele echipe şi cu fotbalul mai presus de toate
Fireşte că Ovidiu avea dreptate imediată cînd scria ieri că Liverpool-Arsenal ar trebui să fie proiectat de 3-4 ori pe săptămînă […]
A fost unul din acele meciuri în care ţii cu ambele echipe şi cu fotbalul mai presus de toate
Fireşte că Ovidiu avea dreptate imediată cînd scria ieri că Liverpool-Arsenal ar trebui să fie proiectat de 3-4 ori pe săptămînă fotbaliştilor noştri. Mircea Sandu mergea mai departe şi zicea că ar fi bine ca măcar 100 de spectatori români să vadă la faţa locului cum se trăieşte un meci pe Anfield. Tolo îi zîmbea cu înţeles din mijlocul articolului său. Ion Crăciunescu, uitîndu-se la Dinamo-Pandurii, căuta cu voce tare cam cine de la noi ar putea juca aşa, ca acolo, şi nu găsea. Toate acestea sînt primele impulsuri cu totul normale ale unor oameni pe cît de pricepuţi în fotbal, pe atît de fulgeraţi şi trăsniţi de frumuseţea acestui meci, unul din cele cîteva, într-o viaţă, în care ţii cu ambele echipe şi cu fotbalul mai presus de toate. Cel puţin acesta a fost cazul meu, ca bătrîn manchesterist. Numai că eu nu m-aş gîndi doar la ai noştri; e prea puţin şi, poate, cam nedrept: nici francezii, nici olandezii, şi nici italienii – ca să mă rezum doar la grupa noastră europeană – nu au parte de asemenea basme, să stăm blînzi…
Pe mine – ca să fiu realist – m-au vrăjit exactitatea jocului în cea mai mare viteză, sănătatea paselor lungi şi scurte, precizia intercepţiilor şi a deposedărilor, suflul nu numai al plămînilor, ci şi al sufleţelelor. După 72 de ore, o scriu regăsindu-mi respiraţia: atîta frumuseţe m-a epuizat. Iar analizele – oricît de competente, ca aceea a lui Cornel Dinu, obsedată pe bună dreptate, de travaliul fizic – nu mă clintesc din convingerea că în cele din urmă a decis, cum zicea cîndva Platini, imperceptibilul, ca oricînd joacă două echipe mari. Imperceptibilul penalty, la un 2-2 perfect logic şi drept, după cu adevărat incredibila cursă a lui Walcott, plus pasa lui desăvîrşită, la capătul unei asemenea nebunii, către Adebayor. Imperceptibilul noroc şi prea perceptibilul ghinion wengerist, dincolo de penaltyuri şi carenţele în defensivă. E greu cu imperceptibilul în capodopere, ce să mai vorbim? Mult mai lesne îmi vine să spun – apropo de fenomenul englez – că oricare din semifinalistele Cupei Angliei, cele 3 echipe din B şi clar-obscura din A, s-ar clasa la noi între primele 3 ale campionatului, iar finalistele s-ar plimba în finala Cupei României. Dar, hai să ne punem puţin în fason: strict între hotarele patriei noastre, a avut loc în sfîrşit o revelaţie fotbalistică, una dintre acelea la care clipeşti cu plăcere; se numeşte Pandurii din Tîrgu Jiu, care înving în trei zile şi două deplasări atît pe lider, cît şi pe campioana în vigoare, şi chiar cu ce vigoare! Cine mai întoarce un 0-1, la noi, în minutele 87 şi 88? O fi şi aici ceva imperceptibil? Ce?