Autocritica unui megaloman scandalagiu

Azi dimineaţă stau de vorbă cu pixul meu şi îl rog frumos să fie serios, să lase ironiile şi sarcasmele, să nu rîdă, să renunţe la îndoieli, să fie credul, ba chiar naiv, riscînd chiar a se prosti. George Becali […]

Azi dimineaţă stau de vorbă cu pixul meu şi îl rog frumos să fie serios, să lase ironiile şi sarcasmele, să nu rîdă, să renunţe la îndoieli, să fie credul, ba chiar naiv, riscînd chiar a se prosti. George Becali (după luni şi luni de zile m-am hotărît să-i scriu numele) a declarat cu propria sa gură că preşedintele federaţiei a avut perfectă dreptate cînd l-a găsit vinovat pentru imaginea rea a fotbalului românesc. Mai mult: George Becali zicea că trebuie să îi mulţumească lui Mircea Sandu că nu i-a depunctat Steaua pentru mizerii deşănţate debitate de-a lungul timpului. De acum înainte nu va mai glumi, nu se va mai certa – aşa a promis înaintea Sfintelor Paşti şi în zilele echinocţiului de primăvară. Încă o dată îmi rog pixul să-l creadă şi să nu mă întrebe ce i-a venit „celui mai puternic om din România, celui care niciodată nu se va mulţumi cu locul doi”, să se căiească şi să ne vorbească atît de emoţionant, atît de lucid: „Nu vreau să îmi pierd libertatea pentru Steaua!” Cred că am fi de un mare prost gust ca să facem, azi, mişto de asemenea declaraţie.

Pixul mă ascultă şi nu are decît o singură problemă: Cum va arăta campionatul fără scandalurile patronale? Nu ne vom plictisi? Nu, căci, după cum se joacă, între urît şi mediocru, cu unele rare iluminări, nimic nu e clar, nici la vîrf, nici la subsol, fără să ignorăm dedesubturile taciturne. Dacă CFR-ul joacă precum la Piatra-Neamţ şi în prima repriză, acasă, cu Farul, nici cu Wenger pe bancă titlul nu e sigur, deşi trebuie spus că golul lui Trică pentru 2-1, după cursa splendidă a lui Dubarbier, a fost faza cea mai luminoasă a etapei. Fireşte că se invocă pînă la saturaţie problema presiunii – a mizei, a banilor, a devenit un clişeu de neocolit „miza uriaşă care distruge spectacolul”. Cu asta nu spunem decît dacă o echipă e mare sau mică în gestionarea emoţiilor ei; nu se poate juca frumos fără presiune, cum altfel? A lua presiunea drept alibi pentru meciuri meschine şi vulgare, asta nenoroceşte fotbalul cît un arbitru care şi el invocă presiunea pentru a nu acorda un penalty clar…. Cu cît se apropie sfîrşitul campionatului, etapă cu etapă, cînd văd cum se joacă sub presiunea Europei, cum se faultează , cum se „rupe”, cum se urlă, mă ia cu angoasă. Vorba cea mai tare a săptămînii rămîne aceea a lui Mircea Sandu: „Nici o echipă românească nu va face mai mult de un punct în grupele Cupei Campionilor”. Pixul meu subscrie.