Nu contează, Jan boxează!

De azi, o dată cu începerea returului, îmi desăvîrşesc minirevoluţia mea fotbalistică. Pentru prima oară în viaţa mea de cronicar, nu am citit nimic despre meciurile de pregătire de pe Mediterana, nu m-am uitat la nici un live din Cipru […]

De azi, o dată cu începerea returului, îmi desăvîrşesc minirevoluţia mea fotbalistică. Pentru prima oară în viaţa mea de cronicar, nu am citit nimic despre meciurile de pregătire de pe Mediterana, nu m-am uitat la nici un live din Cipru sau Turcia, nu am luat la cunoştinţă, bob cu bob, transferurile, nu am aprofundat declaraţiile antrenorilor şi patronilor, am tras doar cu ochiul la pozele uriaşe ale cîte unui Miranda, Moreno sau Habibou, confundîndu-i nu o dată – pe scurt: am strîns toate gazetele acestor două luni de hibernare şi de astăzi le deschid şi le voi citi în paralel cu ceea ce văd pe micul ecran din primele etape ale returului. Cred că abia aşa pregătirile îşi găsesc un sens şi declaraţiile un haz; nu mă laud cu „lipsa mea de profesionalism”, dar nici nu văd de ce să mai suport, anual, toate cacealmalele astea de meciuri amicale în care rezultatele ba contează, ba nu contează.

La urma urmei, dacă ceva nu contează, atunci tot spre Anglia trebuie să ne uităm: nu contează – să zicem aşa – că Liverpool e sîmbătă eliminată din Cupă, în ultimul minut, de Barnsley, din divizia a doua, căci peste trei zile, stadionul e arhiplin şi 80 de minute „cormoranii” sînt peste Interul milanez, permiţîndu-le unor prieteni de-ai mei, „cîini” pînă la moarte cu Dinamo dar şi cu Liverpool, să mă sune la miez de noapte şi să mă întrebe doar atît: „Ai auzit de Gerrard?” Ce să le fi spus? Că am auzit doar de Clau-gol? Tot aşa, nu contează – mă rog, contează, dar în ce sens? – că Manchesterul lui Sir Alex pierde cu cei din City, căci în meciul următor face 4-0 cu Arsenalul unui Wenger care, spre stupoarea mea, ajunge la argumente de-ale noastre: „A fost de vină terenul!”. Nu contează nici asta, căci ei cînd spun că un eşec trebuie uitat aşa fac şi, peste alte trei zile, Arsenalul e altul în faţa Milanului şi a unui public formidabil, scoţîndu-le sufletul lui Maldini şi alor lui. Nu ştiu cum sună în engleză, dar ei, acolo, ţin parcă de vorba noastră bătrînească: nu contează, Jan boxează!

Cea mai viguroasă confirmare am trăit-o duminică noaptea, la finala snookeristă dintre cei doi favoriţi ai mei, Ronnie O’Sullivan şi Mark Selby; recunosc: la 8-5 pentru Ronnie, cînd mai avea nevoie de un singur punct şi în ochii lui Selby se citea o tristeţe cît o lume, m-am dus la culcare. Luni la prînz am vrut totuşi să văd pe Eurosport, în reluare, cum a cîştigat Ronnie, dar ce a urmat a ţinut de acea inadmisibil de uzată expresie: „Incredibil!”. Selby a făcut 6-8, 7-8, 8-8, 9-8, silindu-l pe Ronnie, prin lovituri fabuloase, să intre în mari complicaţii tactice care i-au epuizat forţa de atac; desigur, Selby a avut noroc, dar nu numai asta a contat, ci şi o calitate prea puţin luată în seamă de cei care nu ştiu ce este un joc: Selby posedă talentul, ştiinţa şi moralul la înălţimea norocului său; nimic nu mă entuziasmează decît răsturnarea unui scor. A, nu vă place snookerul? Numai fotbalul? Atunci reţineţi bine acest nume: Benzema.