Galacticul are probleme omeneşti?

Finala de la Melbourne nu a fost – ca nivel al jocului – una extraordinară, aşa cum se poate întîmpla între doi oameni care dăduseră mai totul din ei în două semifinale absolut surprinzătoare. Cu Tsonga măturîndu-l pe Nadal şi […]

Finala de la Melbourne nu a fost – ca nivel al jocului – una extraordinară, aşa cum se poate întîmpla între doi oameni care dăduseră mai totul din ei în două semifinale absolut surprinzătoare. Cu Tsonga măturîndu-l pe Nadal şi mai ales cu Djokovici terminîndu-l pe Federer în trei seturi, ne cam epuizaserăm uimirile. Finala a fost un meci normal, de „mare spectacol”, doar în 5-6 faze create de două talente incontestabile, marcate însă de efortul unor victorii răvăşitoare în zilele precedente; nu-ţi revii uşor, nu mai poţi fi proaspăt după ce ai trecut de „monştri” ca Federer şi, respectiv, Nadal. Numai că povestea nu s-a sfîrşit la Melbourne. Dacă Nadal confirmă neputinţa sa de a fi la fel de măreţ pe toate suprafeţele, galacticul, sînt convins, e departe de „a fi gata”. O scriu ca unul care niciodată nu l-am numit extraterestru, ba chiar m-am opus a-l proiecta în cosmos. Nu-mi plac exagerările care fac din om, neom, sau supraom; m-am uitat şi mă uit la el cu încîntare şi îl admir, nu ca pe un invincibil, nu ca pe „cel mai bun din toate timpurile” – nerozie de care m-am săturat -, ci ca pe acela numit de Agassi „cel mai bun din cîţi cu care am jucat”. Mai mult nu-mi trebuie, dacă o spune Agassi, pe care îl pun oricînd lîngă elveţian şi Sampras, lîngă IIie, Borg şi McEnroe, în clasamentele mele strict sentimentale.

Dar în zilele Open-ului Australian a mai apărut o referinţă stupefiantă despre Federer. Santoro – la 35 de ani, un savant fără de coroană în ale tenisului, „un magician”, cum îl socotea Sampras – ei, bine, Santoro, ce a declarat după ce Federer l-a învins cu 6-1, 6-2, 6-0 şi a sărit peste fileu să-l îmbrăţişeze respectuos ca pe un unchi mai mare? Santoro a zis aşa: „Ce-i mai rău cu el e că nu încetează să progreseze”. După eşecul lui Federer în faţa lui Djokovici, s-ar putea rîde de aiureala lui Santoro. Nu e cazul. La Melbourne, după ochiul meu, meciul cel mai tare, cu accente formidabile, a fost acela dintre Federer şi un cvasinecunoscut, atenţie!, tot un sîrb, Tipsarevici. Pe scurt, Tipsy. O partidă senzaţională, cu Tipsy avînd 2-1 la seturi şi ajungîndu-se, în decisiv, la cît? La 10-8 pentru Federer, care a răzbit parcă şi mai greu decît în faţa lui Djokovici în neuitata finală de la US Open. Nu mă precipit: poate că Tipsy a prins doar o zi de vis, dar e cert că Federer, stors de acela, începe să aibă probleme cu puterea sa de recuperare. E deja vîrsta? Uzura? Dar dacă mai poate, într-adevăr, progresa? Nu-l cred, în nici un caz, „expirat” – cum se zice printre tinerii excitaţi – şi, la fel de categoric, nu accept ca Nole să fie socotit deja un robot… Aşa am citit pe un post de televiziune: „Robotul Djokovici”. Sper să rămînă un pămîntean entuziasmant.