În memoria lui Bazil Marian

S-a retras definitiv dintre noi Bazil Marian şi printre evenimentele cînd bubuitoare, cînd destrăbălate ale zilei, printre lăudăroşeniile desfrînate ale atîtor personaje sortite efemerului, îmi permit să cer un time-out în memoria lui.

Marian – nu-i puteam spune „nea Bazil”, […]

S-a retras definitiv dintre noi Bazil Marian şi printre evenimentele cînd bubuitoare, cînd destrăbălate ale zilei, printre lăudăroşeniile desfrînate ale atîtor personaje sortite efemerului, îmi permit să cer un time-out în memoria lui.

Marian – nu-i puteam spune „nea Bazil”, ar fi fost prea intim pentru slava în care îl ţineam – nu a fost desigur „cel mai bun fotbalist român din toate timpurile”, conform expresiei bombastice după care se dă în vînt un întreg popor de microbişti. Nu a fost dintr-un motiv absolut: nu exista televiziune pe vremea splendorii lui în iarbă; şi dintr-un motiv relativ: piciorul drept îi era mult mai bun pentru şut decît stîngul. Ei, şi? El a fost primul meu idol fotbalistic, la 16-17 ani cîţi aveam, ţinînd bineînţeles, din cauza lui, cu echipa „Carmen”. Şi azi ştiu pe dinafară, ca prepoziţiile în latină, echipa aceea, cu Valentin Stănescu în poartă, cu Panait, Costică Marinescu, Novac, fundaşi, cu Torjoc, Simatoc, Şiclovan şi Angelo Niculescu la mijloc, cu înaintarea care începea „pe dreapta”, cu Fabian Marian, apoi Farcaş – Marian, pe centru Covaci, pe stînga Bonaţiu, lîngă Gică Popescu, fie-ne binecuvîntată magica memorie fotbalistică, inclusiv cu micile ei erori şi uitări… Marian al meu – primul idol, pînă l-am prins pe viu, la Bucureşti, pe Petchovschi, imediat pus lîngă el… – avea, în primul rînd, un şut fantastic, dar şi o inteligenţă a pasei cum nu mai văzusem; au rămas despre el pînă azi poveşti pitoreşti: ba că ar fi rupt plasa (cred că e o confuzie cu Dobai…), ba că s-a aşezat pe minge, pe linia porţii, înainte de a marca (eu nu am văzut scena asta, dar ţin minte precis că, într-adevăr, s-a aşezat pe minge, la centrul terenului, pe ANEF, cînd Carmen avea 5-1 cu UTA sau cu Ciocanul… aici sînt confuz).

Dar, dincolo de pitoresc, talentul extraordinar al lui Marian ridică azi altă problemă: ideea fixă a „celui mai bun fotbalist din toate timpurile”. Ea mi se pare abuzivă şi nefuncţională. Mai corectă – chiar pe plan mondial – ar fi „cel mai bun jucător de cînd există televiziunea”… Dobrin şi Hagi – apăsătoarea alternativă – au avut parte de ea şi asta schimbă toate jocurile unei istorii care nu poate fi înţeleasă decît pe văzute mult şi bine. Ea începe pentru foarte mulţi cam din televremea anilor ’60-’70, ba chiar ’80. Nu e deloc în regulă. Căci ce facem noi, aceştia care mergem la fotbal de pe timpurile lui Marian, Petchi, Piţi Apolzan, Ozon şi îi suportam cu greu pe cei care ne dispreţuiau fiindcă nu îi prinsesem pe Baratki, Bodola sau Mircea David decît la radio, prin anii ’40?

Repet: chiar dacă e inoperantă, curat naivă, formula mea preferată este aceea de a fixa, bolnavi de superlative cum sîntem, două clasamente: unul pentru cel mai bun pînă la televiziune şi un altul după. Ne-am împăca toate generaţiile, niciodată expirate atîta vreme cît fastuoasa noastră memorie fotbalistică nu ştie ce-i somnul.