Un meci Rafa – Moya de o frumuseţe epuizantă

Sper că nu comit vreo extravaganţă dacă îmi încep articolul cu o felicitare pe vremea asta cioclopedică care numai la felicitări nu îndeamnă. Ţin să-l felicit confratern pe dl Ştefan Alexiu, comentatorul meciului de tenis Nadal – Moya, semifinala turneului […]

Sper că nu comit vreo extravaganţă dacă îmi încep articolul cu o felicitare pe vremea asta cioclopedică care numai la felicitări nu îndeamnă. Ţin să-l felicit confratern pe dl Ştefan Alexiu, comentatorul meciului de tenis Nadal – Moya, semifinala turneului de la Madras, pentru cea mai potrivită frază rostită în setul al treilea, după două seturi, ambele la tie-break, de o frumuseţe epuizantă; la capătul a peste trei ore de joc, la 5-5, domnul Alexiu aproape că a implorat ca meciul să fie oprit, să rămînă la acest scor, fără să avem un învingător; era exact ceea ce doream, ca unul care ţineam de mult cu amîndoi şi nu acceptam ca vreunul să fie învins.

Jucau formidabil, cu o ardoare dusă pînă la perfecţiune şi ratări dureroase, un tenis deschis tuturor minunăţiilor în atac şi în apărare, abrogînd orice diferenţă de vîrstă, cu o agresivitate care nu-ţi permitea totuşi să uiţi ce amiciţie îi leagă. Dacă de atîtea ori avem reţinerile cunoscute cînd auzim de meciuri demonstrative cu aranjamentele şi delicatesele lor, acesta era un spectacol cu adevărat elocvent pentru ceea ce încă mai poate fi azi sportul, cu tot ce înseamnă bravură şi talent, niciodată anacronice.

Pe cît jucau? Îi privea; pe mine mă priveau amîndoi, ca în tie-breakul fantastic al setului doi, cu Moya conducînd cu 4-0, cu 6-3 (!!), un Nadal salvînd două mingi de meci, revenind la 6-6, la 7-7, 8-8 şi, în fine, la 10-8! Şi cu un al treilea set, la fel de aprig, de alte 78 de minute şi cu domnul Alexiu rugîndu-se, vai, neregulamentar şi tandru: gata, stop!, e prea frumos, lăsaţi-l aşa, fără învingător… Abia atunci mi-am adus aminte că mai există pe lumea asta un Federer, extraterestrul! E mai bun decît ei? E mai „mare”? Probabil. Şi ce-i cu asta? Splendoarea pămîntească e splendoare şi inspiră strigătul acela din străbuni: o, clipă, stai!

Dar povestea de la Madras nu s-a sfîrşit; ca orice poveste bună, ea cerea – aşa zic bunii prozatori – un sfîrşit trist. L-am avut: a doua zi, în finala cu un Iujnîi, pe care ar fi trebuit să-l învingă normal, Nadal pur şi simplu nu a existat. Stors total după meciul cu Moya, Rafa a fost spulberat cu adevărat incredibil: 0-6, 1-6. Iujnîi a recunoscut fair-play: „Am jucat cu umbra lui Nadal”. A fost incredibil – oricît mă feresc de acest adjectiv în sport şi nu numai. Poate că sînt mai credibil cînd scriu că după aceste două meciuri de pe alt tărîm nu prea am chef să mă întorc la oile noastre bine cunoscute.