Obsesia jafului fără de precedent

De la Paris la Vaslui şi Piatra Neamţ, am ţinut-o tot într-o hoţie. Un cuvînt scurt şi violent, în trei litere, foarte preţuit în Scrabble, ne-a dominat săptămîna sportivă: jaf! De la Paris la Vaslui şi Piatra-Neamţ, vorba asta ne-a […]

De la Paris la Vaslui şi Piatra Neamţ, am ţinut-o tot într-o hoţie. Un cuvînt scurt şi violent, în trei litere, foarte preţuit în Scrabble, ne-a dominat săptămîna sportivă: jaf! De la Paris la Vaslui şi Piatra-Neamţ, vorba asta ne-a plesnit auzul, fără milă: „Jaf ordinar!”, a repetat de cîteva ori cu o furie nestăpînită dl Tadici, imediat după finala mică de la Bercy, el aducîndu-mi prompt în minte chipul celebrului antrenor Popescu-Colibaşi, aşa-numitul „Tata Pik”, creator, tot în handbalul feminin, al unei naţionale de valoare mondială: „Nu am ştiut niciodată cine mă arbitrează…”, aşa zicea cel mai înţelept dintre toţi oamenii de sport cu care am stat de vorbă în ultima jumătate de secol. Fireşte că e o idee imposibilă, azi… Cum să nu ştii cine te arbitrează? În schimb, nu e imposibil să ai şase goluri avans în ultimele 10 minute, trei în ultimele două, să pierzi şi să dai vina integrală tot pe arbitri!? Da, asta e posibil în mintea domnului Tadici, care am impresia că vrea să ne jefuiască, la rîndul lui, inteligenţa. „Jaf cum nu s-a mai văzut în fotbalul românesc a avut loc şi la Vaslui – aşa a susţinut domnul Turcu, gîtuit de o indignare pe care nu o poţi trata decît întrebîndu-l cît fotbal românesc, cu jafurile aferente, a văzut domnia sa.

Şi a mai fost şi domnul Gheorghe Ştefan, miercuri seară sub Pietricica, cerînd trei penaltyuri pentru Ceahlăul, cînd clar ca gerul nu s-a văzut decît unul refuzat Rapidului la 1-0: „De cînd sînt în fotbal n-am văzut aşa ceva şi am văzut multe la viaţa mea!”. Cei cîţiva care am văzut mai multe decît domnul Ştefan îi putem spune, liniştiţi şi mucaliţi, că noi am prins vremea asta cînd un patron de club e numit chiar aşa: Pinalti! Nu va mai exista vreodată o asemenea poreclă în fotbalul unui neam căruia măcar geniul poreclelor nu i se poate contesta.

Aş minţi dacă aş scrie că obsesia asta a jafurilor fără de precedent, cum nu s-au mai văzut vreodată, mă întristează mai mult decît mă amuză. Nu. Sînt echilibrat: 50-50. Avem de-a face cu o exagerare devenită un şablon de o forţă mai mare decît celălalt: „Toţi arbitrii au dreptul la greşeli umane”. Ţi se rîde în nas: ce greşeli umane, dom’le? Toţi arbitrii sînt hoţi! În asemenea hărmălaie de clişee, primul meu impuls este acela de a-mi feri inteligenţa, exact ca în autobuze, buzunarele. Al doilea – să apăs şi eu pe butoanele mele: Blackburn – Arsenal, în Cupa Ligii engleze, cu 2-0 la pauză pentru Arsenal, cu 2-2 şi, în prelungiri, cu 3-2 pentru un Wenger înnebunit „cum nu l-am văzut vreodată”… Cu mulţi mercenari care jucau toţi englezeşte, cu un arbitru aşa şi aşa, cu bătaie spre final, cu arena plină pe un ger sănătos, dar ce meci! Ce meci! Am jefuit şi eu două ceasuri de frumuseţe.