Idolii care ne transmit tristețe și dezgust
Cu melancolie, între Miliția de ieri și maliția de azi

… Și ce ziceți să facem? Să ne relaxăm? Și cum să ne relaxăm? Uite cum: vorbind de rău fotbalul românesc dinainte de ’89! Reducându-l la un scandal politic Steaua-Dinamo… Adică făceam politică plecând cu tablele la subsuoară spre „23 August”, să fim primii dintre cei 80.000 care ocupau tribunele și peluzele la un cuplaj bucureștean?
Era de ajuns să apară băieții pe gazon înaintea derbyului-vedetă Steaua-Dinamo și lăsam tablele, crenvurștii și bomboanele agricole pentru a-i aplauda pe Liță și Dinu sau ca să-i fluierăm sportiv și stimulativ. Nu era interzis să se scandeze „Dudu Georgescu e mai bun ca Iordănescu!”. Însemna că țineam cu Securitatea, cu Armata, cu Miliția? Azi ținem cu maliția!
Melancolici despre jocuri scandaloase
Idoli memorabili – ca Mircea Lucescu pentru Costin Ștucan, ca și pentru mine – țin să ne informeze ce jocuri, desigur scandaloase, se făceau pe atunci. Ei ne provoacă azi doar tristețe. Probabil că nu se gândesc că-i citim proiectându-i, melancolici, pe ce făceau în iarbă, cu driblingurile și șuturile lor.
Chiar nu le pasă, demascându-și șefii de pe atunci, de propria lor imagine? Nu-i înfierezi pe alții dacă nu începi cu tine. Confratele Cristian Geambașu își încheia, luni, articolul cu un gând pe care nu-l citești prea des în reluările lui Pițurcă: „Nu sunt pregătit să arunc la gunoi amintirile copilăriei și adolescenței”.
Probabil, vorba unui danez
I-am telefonat să-l felicit, deși nu se obișnuiește între noi, cronicarii la zi. Nu știu câți ne citim, dar precis nu ne cităm. Logic, știu că am avut copilărie și adolescență diferite în fotbal, dar suntem de acord, indiferent de vârstă, să nu le aruncăm la gunoi, murdărindu-le și murdărindu-ne.
Fiindcă, astfel, provocând doar dezgust, fotbalul – „cel mai frumos joc de pe planetă”, cum proclamă zilnic o reclamă – ar deveni, probabil, un permanent motiv de proastă dispoziție. Probabil – vorba elegantului domn danez cu berea sa în mână.
Pumnul, nu și palma!
Și deoarece țin să-mi duc o idee până la capăt, să consemnez că s-a rezolvat și problema felicitărilor prin cot, în sensul că a biruit pumnul prietenos, bucuros, inofensiv. Așa l-au omagiat pe Kimmich după lobul său paralizant din meciul lui Bayern cu Dortmund. Cred că Bayern va impune, odată cu superioritatea sa greu contestabilă, și acest gest. Oricât ar glumi Lineker, nu văd cine i-ar putea lua titlul. Mai degrabă, e semnificativă reacția lui Berbatov, stupefiat (!) de această noutate, Davies și în niciun caz Haaland, pe care l-am văzut deja căutând exasperat, cu ochii peste cap, cerul, după o ratare. E încă vremea să nu ne grăbim cu el. Vestea bulversantă e însă din rugby. În restricțiile antivirus, vor să interzică grămezile. Mai bine să nu se mai joace rugby! Atenție, domnilor! – mă vreau solemn -, rugbyul nu e fotbalul, nu suportă orice.