Bundesliga fără nervi și nervii pandemiei noastre de vanitate

Ce pot înțelege și ce nu

Cum s-ar spune caragialian: „Am dat și bacalaureatul ăsta” – am urmărit prima etapă germană fără spectatori și recunosc: nu am emis mofturi. Nu am fost încăpățânat – nu m-a interesat că fotbaliștii nu s-au salutat, după ce marcau, cu coatele, cum sugerasem. Radu Paraschivescu a folosit termenul de pantomimă, de oarecare prefăcătorie, de simulare a felicitărilor.

Dansul lui Haaland
Sunt rezervat. Totuși, fotbaliști adevărați, lucra în ei un instinct, o spontaneitate. Nu erau deciși cum să se comporte, dacă nu aveau voie să se îmbrățișeze. Cea mai simpatică mi s-a părut reacția la golul lui Haaland. Au început să danseze în jurul lui, dând din umeri.

Nu cred că mă ocup de fleacuri deși pot apărea ca un indulgent față de severitatea unui Fabregas, cel care a avut impresia că se uită la antrenamente. Nu mă voi pune în fason față de Fabregas. Pe mine m-a preocupat aerisirea paselor provenită din absența contactelor dure. M-au impresionat – neprofesionist? – temperanța faulturilor, nimic la „rupere”, niciun urlet, nicio brutalitate.

Iar reabilitarea cotului
S-a consemnat o singură înjurătură! Și puține penaltyuri! Te poți întreba: ăsta-i fotbalul? Prea multă disciplină, prea mult control… Unde-i intensitatea, marcajul nemilos? Iată efectele unei discipline, unei supuneri la ordin – proprii fotbaliștilor germani. Așa se va juca și în Serie A? În Premier League? Nu mă întreb dacă și la noi… Nu ar fi o întrebare prea inteligentă.

În fine, Dortmund mi s-a impus ca echipa cea mai în formă, după care Gladbach și Leverkusen. Nu Bayern – dacă mi se permite, cu un Lewa mai puțin inspirat, totuși singurul care s-a salutat cu ai săi, după penalty, printr-un pumn amical urmat imediat de un cot tandru. Sunt prea vanitos cu ideea mea, a reabilitării cotului?

Sociologii, psihologii
Vanitatea mea e un fleac față de pandemia de vanități desfășurată sub ochii noștri. Știam că există în fotbalul lumii antipatii solide, dar din ce ni se întâmplă acum, recunosc că nu înțeleg nimic.

Ce se răscolește din trecutul fotbalului nostru este cea mai clară dovadă a efectelor explozive ale pandemiei, precum le-au stabilit sociologii și psihologii. Ea provoacă violență în opinii și trezește antipatii neașteptate între oameni deodată nervoși, după ani de tăcere.

Adevărul și dreptatea?
Ani de zile am trăit și am știut, cu sau fără cenzură, de rivalitatea și trivialitatea dintre Steaua și Dinamo, ani de zile nu s-a pus pe tapet finala celebrei Cupe a României, nici incendierea Ghencei de către dinamoviști, însă din cauza succeselor celor două echipe în Europa, ani de zile s-a tăcut având în vedere valoarea performanțelor lui Lucescu și Iordănescu ca acum, deodată, ei să se înfiereze unul pe altul, de ce?

Cică se doresc adevărul și dreptatea! E voluptatea unui adevăr care nu schimbă cu nimic trecutul, viitorul și, mai ales, prezentul pauper.

Părinții mai țin cu FCSB/Steaua, copiii cu DDB/Dinamo. Ce alt adevăr mai există?

E ridicol și de neînțeles, ca orice dreptate care, venind prea târziu, devine o nedreptate… Și în acest timp, numărăm decesele și vindecații pandemiei! Vorba unui internaut, Ion, „Faceți un referendum cu o singură întrebare și un singur răspuns: Ați înnebunit? Da sau nu?”.