Politica și caracterele în fotbal

Inconturnabila familie Hagi

… și ar mai fi ceva de spus, ceva ce nu s-a spus, la 34 de ani după Sevilla, după acel moment de triumf al unei echipe românești în Europa: în popor, nu a fost chiar o unanimitate a entuziasmului. Am avut buni cunoscuți care nu s-au bucurat fiindcă vedeau în victoria Stelei o reușită politică a dictatorului, o clasică manipulare în favoarea regimului opresiv.

Politica fotbaliștilor enormi

Nu m-a bântuit nicicum o asemenea idee. Aveam în minte exemplul argentinian de la Mondialul din 1978, când în plină dictatură a coloneilor, toți deținuții politici dintr-o închisoare aflată chiar lângă stadionul lui Kempes scandau și urlau de bucurie la fiecare gol al naționalei lor.

Fan al Progresului lui Mateianu și Oaidă, țineam totuși la Steaua pentru Boloni și Tudorel Stoica, pentru Imi Ienei, pe care-l văzusem crescând lângă un enorm half ca Tibi Bone. Politică se face numai cu fotbaliști enormi.

Inconturnabilul Gică

Am aflat din Gazeta noastră de joi cum, după Sevilla, Steaua pusese ochii pe Hagi, un puști formi de la Constanța, cum se vorbea din om în om la București; i-am văzut debutul în Regie (1983). De atunci pixul meu și fotbalul românesc nu au mai putut să „scape” de el. E inconturnabil, oricâte obiecții se pot formula.

Până și azi, în 2020, „racheta” lui dintr-un Galata – Monaco (3-2 în anul 2000) figurează pe locul 19 într-un Top 50 stabilit de France Football al celor mai frumoase goluri mondiale.

O idee de revizuit

O simplă coincidență de destin în paginație face ca știrea despre acel voleu al tatălui să apară lângă o declarație a fiului născut acum 21 de ani la Istanbul, aflat azi în Scoția. Ianis Hagi are o idee năzdrăvană – „Doar când mă voi retrage putem face o comparație cu Gică Hagi” – lângă una de revizuit: cică de la tatăl său ar fi învățat că ambiția face diferența independent de talent.

Asta nu se poate, simplu de ce – în fotbal, ca și în literatură, nu poți să te ambiționezi ca să ai talent. În rest, până la retragere, atenție mărită la obiecțiile lui Pițurcă, nici ele de ignorat, căci nu-s gândite cu invidie sau răutate, ținând seama la câte îl leagă pe Hagi de Piți. Sunt, oare, prea naiv?

Tupeul lui Stoicikov

Nimic nu se poate judeca temeinic în fotbal sau la Scala din Milano ignorând inerentele și prea umanele invidii – după opinia unor cunoscători ai sufletului omenesc, invidia fiind cel mai rezistent sentiment și, desigur, cel mai urât. Ca de obicei, când mă gândesc la ce e urât, îmi apare sub pix dl Stoicikov, poate nu cel mai simpatic prieten al nostru din zonă, de curând din nou într-o polemică de loc în top cu Hagi. Hristo a fost agresat după ce a cucerit, în 1994, Balonul de Aur: „Deseori se vorbește de caracterul dvs urât”. Răspunsul e de o strașnică impertinență: „Având în vedere că cei care mă judecă nu înțeleg nimic din fotbal, e normal ca ei să se lege de caracterul meu”.

Fotbalul dincolo de caracter

Am exclamat imediat: „Bravo, vere!” și mi-am permis să-l comentez: „La câte laude și câte obiecții naște jocul lui, i-aș fi dat „Vorba de Aur” pe anul 1994. Ea spune, fără diplomație, adevărul adevărurilor: cei mari joacă fotbalul lor de genii cu caracterul pe care-l au! Li se cere doar să-l aibă. Cu cât mai contradictoriu, cu atât mai bine. Pentru caractere unilateral frumoase, premiile se dau fie la grădiniță, fie la parastas!”.