Despre emotivul Ilie, cu duioșie
Un articol de pe vremea când L'Equipe îl socotea formidabil

Adică de ce noi, bătrânii cronicari și creionari, nu am avea dreptul la reluările noastre în această benefică epidemie de reluări TV? Fiindcă, azi, toată lumea în izolare mai mult se uită decât citește?
Zilele trecute, am trăit un, nu mă feresc s-o scriu, moment magic: în studio, la DigiSport, i s-a arătat lui Ilie Dumitrescu golul lui de la Cardiff plus un document orbitor, cum e voie să spunem, de la Cărtărescu încoace – caseta comentariului tehnic al meciului, intitulat nici mai mult și nici mai puțin „Formidabilul Dumitrescu”.
Ilie se uita cu o stânjeneală netrucată care parcă accepta că nu-i mai căzuse vreodată pe cap un asemenea adjectiv; m-am dus imediat la colecție și nu mi-a fost lene să-mi găsesc articolul din 1993 intitulat „ILIE”, fără niciun alt adjectiv. Să nu mi se spună, după 27 de ani, că l-ați citit, că îl țineți minte. Eu însumi îl uitasem și nu cred că aș păcătui azi prin orgoliu dacă vi-l comunic aici. Poate că merită, poate că ne ajută să înțelegem în ce lume a fotbalului românesc am trăit cândva și s-o prețuim abia acum – după cum ne-o cerea ieri înțelept, poate prea înțelept, Ovidiu Ioanițoaia. Deci: ILIE.
„Cine a mai avut ochi, în primele minute după acel 2-1, să se uite la românii de pe teren n-a putut să nu vibreze la imaginea lu Ilie Dumitrescu căzând, ca un copil de trupă, la pieptul lui Gică Popescu. Câteva secunde umblase ca halucinat, căutând ba cerul, ba un om căruia să-i plângă pe umăr, să-l ocrotească de câtă bucurie îl sfărâma. Fotbalul, cu nervii lui de oțel și vorbe de lemn, mai cuprinde și asemenea scene de o duioșie amețitoare, dacă mai dăm dreptul duioșiei să ne amețească. Ilie – dragul de el, cel care a ratat, în min. 9, la Bruxelles un 1-0 esențial, cel care a ratat la Monaco un 2-0 decisiv – nu e doar cel mai bun jucător român de acasă, dar și cel mai emotiv.
Groaznic de emotiv, își „face” mingi senzaționale, intră în situații splendide, și încă ratează la nivel de „incredibil” și „de neiertat”. Trebuie să fie o explicație! V-o propun pe a mea: Ilie e singurul dintre mărimile noastre care, jucând acasă, nu cunoaște săptămânal decât presiunea din Ghencea, de sub Ceahlău, de pe Ștefan cel Mare și din Bănie. E prea mică. E prea puțină. Toți ceilalți – vreo 9 din cei 12 de la Cardiff – au simțit ce înseamnă să-ți cadă cerul și publicul pe cap în Europa și ce să facă sub o asemenea apăsare și frecare. Profesionalistul, dacă nu e o vorbă goală, dacă nu e doar un costum în plus, o vilă, o Lancia nouă, e un domn, un bărbat care știe să se concentreze în joc și să-și domine emoțiile, știind că lumea lui nu cunoaște scuza la slăbiciune.
…așa că o să ni-l ia și pe Ilie, o să-l preseze bine, o să scoată emotivitatea din el – da, da’ vine și vorba mucalitului român: și cine o să-l mai ierte?”
P.S. 2020. 6 luni mai târziu, la Mondialul ’94, Ilie cizela impecabil, cu sânge rece și eleganță, bijuteria aceea pe pasa genială a lui Hagi care-l copleșea în felicitări. Ilie, el să mă ierte că l-am tratat doar cu duioșie atunci când L’Equipe, cu autoritatea sa, îl socotea formidabil!