De ce nu pot să dau dracului fotbalul

Cum luptă acasă un microbist împotriva COVID-19

Deși Jurgen Klopp – pentru pixul meu, cel mai inteligent antrenor al vremii noastre – e de părere că suntem într-un moment în care gândurile unui antrenor de fotbal nu sunt cele mai importante, am fost de acord, de la prima strigare, cu Cristi Chivu: „Dați dracului fotbalului, stați în case!”.

A fi microbist

M-am conformat, am stat în casă consumând la maximum emisiunile sportive. Pot scrie fără nicio ezitare că nu am putut să dau dracului fotbalul. Știu de ce. Din cauza mea, numai și numai din cauza mea, a încăpățânării mele. Nu pot renunța – oricât ar fi de pesimiste aceste vremi – la condiția mea umană de microbist român și nici nu accept să renunț la acest termen, de microbist, necunoscut probabil în alte limbi ale lumii. Mai am acel gram de humor care îmi permite să diferențiez clar între un microbist de fotbal și un virusat de COVID-19.

Memoria mai presus de orice

Mai mult: microbismul meu de fan Progresul sau UTA nu produce panică, nu produce gânduri negre, nu infectează și produce anticorpi împotriva ticălosului. Nu pot să dau dracului fotbalul fiindcă sunt dotat cu memorie, memoria aceea specială pe care tot savanții au descoperit-o la noi, memoria aceea care și după 20 de ani îți îngăduie să numești om cu om echipele Stelei, ale lui Dinamo, ale Craiovei, ba chiar și a Braziliei, campioana mondială din 1970…

Dilema Simeone
Nu pot să dau dracului fotbalul – „Cel mai important dintre lucrurile cele mai puțin importante!”, tot Klopp – când, în plină pandemie, George Dobre îmi prezintă minute întregi golul miraculos al lui Neymar dintr-un Barca -Villarreal, pe o centrare divină a lui Suarez.

Nu pot să dau dracului fotbalul când tot în aceste zile critice, un internaut, mi se pare din Medgidia lui Cristi Teodorescu, transmite: „Atletico Madrid face antijoc? Să tot vedem antijoc ca ăsta!”, după ce un comentator de calitatea lui Manolo Terzian, într-o etapă din Paris – Nice, ne asigura patetic că având în vedere cât mai are de trăit, nu mai vrea să-și piardă timpul privind meciurile lui Simeone…

Grup cu risc maxim

Mă pasionează tot ce e contradictoriu. Nu mai pot să dau dracului fotbalul când, în panica acestor zile, Răducioiu face 50 de ani și e felicitat din studiou, după ce ne-a explicat cu candoarea lui inegalabilă cum a trăit la Milan (banda sonoră foarte proastă). Nu mai pot să dau dracului fotbalul când, telestând acasă disciplinat deoarece ca vârstă fac parte dintr-un „grup cu risc maxim” (expresie la zi) aud un internaut întrebându-l pe Răzvan Raț de ce nu l-a atacat pe Payet, lăsându-l să marcheze pentru 2-1 în meciul acela cu Franța pe care, și astăzi, îl socotesc fără să mă tem de ridicol cel mai bun meci al României din ultimii ani, iar Raț, azi, zâmbește inocent.

În fine, nu pot să dau dracului fotbalul, cum îmi cere Cristi Chivu pentru că el este printre ultimii fotbaliști români care și-au făcut un nume în lumea asta mare și nefericită, incapabilă să-mi clarifice mie și fiecăruia ce e important sau nu.