O greu suportabilă diferență de valoare
Sistemul 5-4-1 și sistemul nostru nervos

E așa cum a zis Balint: „Toți ne așteptam la o înfrângere, să fim serioși!”. Mă număr printre acești oameni serioși, cei care știu că a fi sceptic înaintea unui meci cu Spania nu înseamnă că nu vrem să bată ai noștri. Patriotismul inteligent e compatibil cu un scepticism pe măsură. Dacă vrei, poți!, ține în politică și publicitate, dar nu e o lege în fotbal.
Cică…
Timp de o oră, Spania s-a antrenat – mai mult sau mai puțin intens – cu noi, oricât am vrut să avem posesie și să-i limităm spațiul. Doar Tătă – cel pe care l-am votat no.1 și în Ancheta pe 2018 – a limitat scorul. Cu toată seriozitatea, de unde posesie când ei ne deposedau la orice intenție de contraatac? Oricât a vrut, ce să facă singur Pușcaș…? Cică am fost prea timizi, cică nu am făcut presing sus… Niciun „cică”! Timp de o oră, decisivă a fost diferența de valoare per ansamblu și om cu om.
O Spanie normală
Cu toată seriozitatea, problema nu era sistemul cu 5 fundași, ci sistemul nostru nervos. Cum să suporți această diferență de valoare când nu poți să legi 3-4 pase, propunându-ți – precum Contra – să le faci asemenea dificultăți pentru ca să obții un egal mulțumitor? Întru totul normale, dificultățile au fost în exprimarea noastră, nu a lor – „O Spanie normală”, cum o numea Lucescu, „O Spanie care nu mai e ce a fost, dar care dacă prinde o zi slabă…”, cum spera Pițurcă. Din Spania, Lăcătuș fusese ceva mai sarcastic („Păi, ce să le spună Contra, că mergem la tăiere?”), dar era cam singurul care – în consens cu Contra – cerea și puțină șansă.
Și o Spanie mai puțin normală
Timp de o oră, ea s-a numit Tătă. După exact o oră – la un 2-0 paralizant al acelei Spanii normale -, în chiar primul minut după pauză, a apărut, în fine, prima fază de fotbal asociație a naționalei noastre: schimb lung și rapid, peste careul spaniol, Pușcaș-Benzar-Pușcaș, cap al acestuia spre Andone și gol! La 0-2, ca și în Serbia, ca și în Norvegia, România lui Contra nu a căzut, ceea ce mi se pare un aspect de toată seriozitatea, ca să fim ceva mai puțin sceptici, dar obiectivi, deși se zice că nu ar mai exista obiectivitate în patriotism. Timp de jumătate de oră, am avut parte de o Spanie din ce în ce mai puțin normală în superioritatea ei – nu numai ținând de acest 1-2 ca oricare echipă avizată în trucuri, dar gata să atace în haită arbitrul pentru o eliminare cică nedreaptă.
Preferam un egal mincinos
Deposedată de un Llorente și de morga lor normală, erau niște indignați obișnuiți de toată mâna și de toate picioarele; în ultimele minute a venit și vremea lor să aibă ceva noroc și noi curat ghinion: ratările „fabuloase” ale lui Pușcaș și Grigore pentru un 2-2 la care nu știu cum și ce s-ar fi scris. Ba știu, știu foarte bine, dar nu o scriu decât ca început de frază. Am fi preferat un 2-2 mincinos…
După care, cu toată seriozitatea de care mai sunt capabil, mă focusez pe tot ce a fost mai oribil joi seară: obscenitățile audibile ale unui grup din public, publicul acela numit prea idilic al 12-lea jucător. În tenis așa se numește această așa-zisă libertate de expresie: obscenități audibile și se amendează din plin. Noi le vom plăti cu tribunele goale? Ar fi lamentabil, indiferent de orice sistem vom juca.