Se uită de semifinala cu Svitolina? 

Încerc - și nu e deloc ușor - să fiu relaxat la 24 de ore după acest 6-2, 6-2 din finala de la Wimbledon.

Să evit rigorile solemnității, să renunț la obligativitatea superlativelor deja epuizate. Aș vrea să am umorul candid al Simonei, la câteva minute după victorie, acolo, în fața tribunelor, făcându-le să râdă când i-a mulțumit mamei sale fiindcă a cicălit-o de mică, să câștige aici.

Nu am auzit campioni la Wimbledon felicitându-și mama. Așa cum n-am văzut antrenor, ca Dobre, plângând game după game. Cât de cât destins, îmi face plăcere s-o contrazic, blând și fără ifos, pe Simona ca și pe toți care spun că acest 6-2, 6-2 a fost cel mai frumos meci al tenisului ei. Se uită semifinala cu Svitolina?

Am bucuria de a nuanța între două victorii, fie ele categorice. Nu-i vorba care meci a fost mai ușor. Amândurora le-a lăsat doar câte 4 puncte în două seturi, dar diferența stilistică e evidentă. Pe Serena a executat-o năprasnic, pe Svitolina nu a zdrobit-o, ci a înfrânt-o. A deosebi între aceste două verbe nu înseamnă să umbrești strălucirea acestor meciuri; îmi e de ajuns să mă gândesc la primele 3 game-uri cu ucraineanca, 3 game-uri care au durat 20 de minute, 3 game-uri în care a pus 3 scurte (a 7-a scurtă a pus-o în setul 2, la 5-3), ca să mă văd cum mergeam deja pe pereți la 4-0 în primul set cu o Serenă mult mai crispată decât Simona, ba chiar intimidată, vorba lui McEnroe…

Am așteptat să-și revină, Simona nu i-a permis și putem avea humorul de-a nu-i imputa Simonei că Serena nu se mai poate mișca după 2-3 schimburi. Ca orice campioană în toată puterea cuvântului, Simona nu i-a permis adversarei să se adune și – în termenii cei mai simpli – a făcut tot ce trebuia. Lipsită de orice grandilocvență, aceasta e expresia cea mai exactă pentru orice izbândă în orice domeniu: „A face ce trebuie”.

Țiriac a confirmat-o din Departamentul său de Sus, unde niciodată nu lucrează amabil: „Nu mă așteptam să joace atât de bine; a făcut ce trebuia făcut”. Poate că e prea rece pentru efervescența entuziasmului nostru, totuși nu ne poate lua dreptul la un zâmbet deloc echivoc adresat tuturor acelora, nu puțini, care au hulit-o îndelung, indignați încă de la Roland Garros de eșecurile și căderile ei.

Suntem câțiva – nu știu câți – care nu au cedat la normala pornografie a zilelor. Nu am fost mizerabili. Și asta, oricâtuși de puțin, contează enorm în a ne simți binișor.