Lirismul lirei sterline

Am văzut ”mercenari” emoționați, fericiți

Deși nu-mi plac unanimitățile, totuși e clar: suntem foarte mulți de acord că finala europeană a englezilor nu a fost un mare meci; cu un 1-0 după două minute de la început și un 2-0 în ultimele două minute, Klopp a suportat posesia unui Tottenham ineficace, a avut în portar cel mai bun om și mă silește să domolesc titlul de săptămâna trecută: „Te salut, Premier League, oriunde te-ai găsi, chiar când ești ingrată!”. Fenomenul acestei ingratitudini apare în multe amoruri, fără să le spulbere. Chiar dacă nu am avut un meci de neuitat, tot m-am apucat, imediat, să-mi sun prietenii „cormorani” ca să-i felicit oriunde ar fi fost, însă nu am ajuns la ei.

A doua zi, unul dintre ei, încă topit, mi-a explicat că în vuietul terasei lor din Capitală nu a auzit mobilul meu; își rezervase loc acolo cu câteva zile înainte… Fan Manchester, nu pot spune că nu-l invidiez cât mai sobru, fără multe răutăți, mai ales când încă era răgușit după victorie, cel puțin cât Klopp. Desigur, era de acord că nu a fost cine știe ce finală, dar ce conta? Totuși – marele totuși -, mi-am permis o întrebare: cum suportați atâția străini? Ce străini, care străini? Păi, măcar ăștia din tripleta Mo-Firminho-Mane… Li se mai zice mercenari…

Duios, mi-a servit clișeul la zi, greu contestabil: Klopp le-a dat bucuria de a juca. Nu era momentul să insist. Insist acum, aici: e una din cele mai rotunde gogomănii aceea de a-i numi cu dispreț mercenari pe toți acești fotbaliști străini din campionatul englez, proprietari ai unui talent și ai unei meserii de înalt nivel.

Bucuria lor de a juca nu trebuie idealizată, idilizată. Ea se bazează pe conturi în bancă, pe salarii și contracte în lire sterline – fără de care bucuria asta nu ar fi bucurie. E lirismul lirei sterline (pe vremea lui Ajax și Cruyff, Vania Chirilă scria, fără cinism, că cel mai bun fotbal e florinul olandez). Milioanele de spectatori care vin la meciurile lor și îi aplaudă sau dimpotrivă nu le numără banii din bancă, ci văd dacă joacă așa cum le place lor, în spiritul stabilit de decenii. Banii ca ochi ai dracului nu sunt obsesia lor de fani ai lui Klopp sau Guardiola. A, că sunt prea multe lire e o anomalie, dar dacă asta ar fi cea mai mare în lumea de azi rămâne de discutat cum se va rezolva.

Până una, alta, după acea finală de la Madrid căreia i-am preferat un Liverpool-Newcastle din ultima etapă engleză, am văzut cu ochii mei „mercenari” emoționați, jucând la limita unei comoții, căzând unii în brațele celorlalți, fratern, fără dușmănie… Lacrimile acelea erau „de gargară”? A, că de a doua zi s-a auzit deja că Salah va pleca de la Liverpool pentru un transfer de 200 de milioane, ce-i de mirare? Pe ce lume trăiți? Nu vi se pare că ne mirăm prea mult și admirăm prea puțin?