PSG – o performanță și morală
United, într-o convalescență post-Mourinho

Acest 2-0 de pe Old Trafford îmi sfidează atât antipatia față de PSG, cât și devotamentul străvechi față de United; îmi cere să fiu – pardon de expresie! – obiectiv. Plus să-mi încalc regula de a nu discuta după turul unor meciuri europene până nu văd returul. Nimeni nu-i mai dă o șansă lui Rashford al meu să răstoarne acest 0-2 la Paris; mă supun fără multe contraargumente.
Ceea ce au realizat acești vremelnici „parizieni” îmi impune o pură și simplă admirație – mă rog, cât mai poate fi azi ceva pur și simplu. La toate elogiile nestăpânite aduse jocului lor superior în toate registrele – de la viteză la exactitatea execuțiilor – adaug o vigoare morală rar cunoscută la acești domni bogați în bani și talent care au deja în palmares titlul de campioni ai Franței pe 2019 și nimeni nu li se poate împotrivi.
În clasamentul la zi, Lille e la 10p de ei, Lyon la 16. Nu există asemenea diferență nici în Italia Juventusului ronaldin. De obicei, la ea acasă, PSG joacă plină de sine, trufașă, vanitoasă – ceea ce îmi explică antipatia. Pe Old Trafford, ei s-au întrecut pe sine: nu au fost trufași, nu au fost orgolioși, și-au disprețuit vanitățile, au tras de ei cu o îndârjire vecină cu pasiunea pentru meseria lor, dând la iveală un potențial necunoscut în meciurile din campionatul lor. Mulți îi văd deja în finala competiției, ba chiar câștigând-o.
E momentul unei frâne a pixului: cum a fost Manchesterul? În niciun caz, nu a jucat prost. Totuși, chiar dacă era după multiplele sale victorii din Premier League, mi s-a părut încă într-un fel de convalescență post-Mourinho. Pogba și ceilalți reînviați nu le-au putut face față celor veniți nu doar de peste Canalul Mânecii, ci din altă atmosferă. Care? O voi numi printr-o întrebare ușor răsucită: o vedeți pe PSG jucând săptămânal în Premier League și conducând în clasament cu 10-16p, convinsă că nu are cine s-o bată?
Asta e presiunea unei alte atmosfere! Până veți răspunde, mă întorc pe Old Traffordul nopții de marți: dincolo de scor, s-a confirmat ce fotbalist imens avem în Mbappe. De mulți ani, pixul meu nu a mai folosit acest adjectiv confiscat de Pele, Maradona, Cruyff. Fie și fără Neymar și Cavani lângă el, însă cu un Di Maria din bătrânii care știu ce-i o pasă stupefiant de exactă și un mai tânăr Verratti care știe ce sunt o închidere și o deschidere impecabile, Mbappe a fost for-mi-da-bil, ca acei mari actori care, cum se spune în arta spectacolului, cu cea mai mare economie de mijloace (și minute) pot exprima totul și anume: de neuitat. Lejeritatea și naturalețea cu care (în)scrie fin pe marea proză a fotbalului.