O reconciliere

De la cumplit la euforic

Azi voi fi foarte subiectiv, dar trebuie să-mi fac datoria – datoria dificilă de suporter tare necăjit al lui Manchester United. De multă vreme nu am mai trăit o asemenea experienţă ca a meciului cu Newcastle, acasă la noi. Pentru a fi clar, am pornit de la cumplit: în min. 2 era deja 0-1, în min. 10, 0-2. La ce te puteai gândi decât la o nouă jale? N-o descriu, nu intru niciodată în amănuntele unei nenorociri.

Echipa juca la un nivel oribil, aparatele focusau pe un Jose livid în vid, adică mă şi jucam dezgustător cu cuvintele. La pauză (tot 0-2!) nu mai aveam de făcut decât un pariu disperat şi exorbitant: ori batem cu 3-2, ori… (nu spun ce, să rămânem discreţi în aiurelile noastre) Urmează ceea ce se numeşte prea banal incredibilul, în pofida logicii, căci Newcastle s-a retras ca să ţină un 2-0, gata să suporte un United din ce în ce mai dezlănţuit, condus de cine? Exact de cel pe care Mou cică nu-l poate suferi, iar noi, câţiva, de mult îl numim „o tabacheră”. Ei bine, nu e! Monsieur Pogba marchează impecabil pentru 1-2, „călătoria continuă”, cum zicea odată Rebengiuc într-o reclamă, Martial face 2-2 şi Jose, ca în filmele pentru copiii proşti şi drăguţi, devine un altul şi anume eroul transmisiei TV, fiindcă pe el şi pe sticlele lui cu apă cad insistent camerele voluptuoase.

Ce mai pluteşte în aer? Pluteşte, pluteşte, până când se întâmplă. Când? Păi, ca în Anglia, normal, în ultimele minute, acelea cu Ă. Cine face 3-2? Alexis Sanchez! De ce cu exclamaţie? Simplu: pentru că Alexis a fost desemnat, la ultima gală FIFA drept cel mai slab fotbalist al sezonului (alături de Karius, cel mai prost portar). Nu s-a scris prea mult despre această numire, care mie mi s-a părut cu totul dezagreabilă, ca să mă exprim blând. Eu zic şi azi că „nu se face” între noi, fotbaliştii – să fi fost o manipulare a intereselor impresariale? Oricum, în delirul final, Alexis a fost manipulat printre toate braţele confraţilor săi, Jose a plecat agitând sobru doar pumnul mâinii drepte, în timp ce un banner, deloc şugubăţ, anunţa: „Mourinho e învingătorul!”.

Şi mai sobru, strict mulţumit de mine însumi, am făptuit tot ce este azi mai controversabil şi antipatic: o reconciliere. M-am reconciliat cu Unitedul meu, chiar cu Mourinho. Pentru cât timp? Nu are importanţă. Poate că nicăieri ca la noi, suporterii tare necăjiţi, împăcările cu echipa nu sunt atât de dureroase şi atât de bucuroase. Am mers până acolo cu euforia încât m-am uitat cu milă la Bayernul şi Realul care, exact la aceeaşi oră, pierdeau surprinzător şi, iată!, noi, nu! Peste toate, sunt şi un mare caraghios!
Sper să găsesc o minimă înţelegere pentru cele scrise până aici. Dacă nu, nu. Suport.