Piano, piano!

La orizont, o a doua "Generaţie de aur"?

Să ne fie clar: oricât de răi ştim să fim, nu putem avea obiecţii la numeroasele semne de exclamaţie cu care ni se anunţă că naţionala Under 21 ar putea fi „o a doua Generaţie de aur”. De ce nu? Ce ne-ar costa o bucurie în sărăcia actuală?

Care a fost prima?
Dar… Imediat apare un dar, un însă, un stop. Cât a durat până a apărut prima? Cei de la Guadalajara 1970 – un Dumi, un Liţă, un Dinu, un Lucescu -, cu meciuri memorabile, da, până azi!, într-o grupă a morţii, nu au fost de aur. De acolo a rămas pentru eternitate conflictul Dobrin – Angelo. Nici Steaua, campioană a Europei în ’86, şi nici naţionala din ’89, calificată pentru Mondialul ’90, nu au fost de aur – nu aveau cum, doar Epoca era de aur.

Revelaţia târzie
În Italia a fost mai mult o a(i)ureală de bănet, abia în ’94 am avut revelaţia cea mare a ce avem şi ce putem, dar nimeni nu s-a gândit la aur, ci la „Hagi preşedinte!”. Băieţii au mers şi la Euro ’96, aceiaşi au prins şi Mondialul ’98 – aproape un deceniu de existenţă în lumea bună şi bogată a fotbalului, cu multe „prezenţe româneşti” peste hotare, să le zicem aşa, modest, deşi unul avea să ajungă chiar căpitanul Barcelonei, cu o Cupă a Regelui în braţe. Ce vremuri! Şi totuşi încă nu le spuseserăm că sunt o generaţie de aur. Aşa le-am spus ceva mai târziu, după ce s-au retras, cam după 2000 – adică de când naţionala nu a mai apărut la niciun Mondial, de când nu mai avem personalităţi în soccerul lumii.

Piano, piano!
„Generaţia de aur” nu e atât o vorbă mândră, cât mai ales o melancolie. În ea e mai multă cruzime decât se crede. E cruzimea actuală, născută din lipsa de performanţe cât de cât semnificative. Ca atare, piano, piano!, cum s-ar zice în ţara aceea unde joacă acum Ronaldo… Să vină o a doua Generaţie de aur – nu am nimic împotrivă fiindcă nu sunt nihilist, nu am fost niciodată, e limita mea. Dar numai după câteva – multe! – performanţe cel puţin pe plan european. Deocamdată, nu sunt – aşa cum nici Cicâldău sau Drăguş (cei care-mi plac cel mai mult) nu sunt de exportat şi de evaluat în milioane, cum o fac deja pricepuţii în afaceri care au preţăluit, odată, români şi la 50…

E un dar (substantivul, nu conjucția!) al nostru de a ne precipita, fie în haos, fie în slavă. Ne-au trebuit vreo 30 de ani – din ’70 până în 2000 – să găsim o „Generaţie de aur” , nu zic să aşteptăm încă 30, da’ măcar 3 ani… A, nu aveţi răbdare? Fiecare cu limita lui.