Două probleme cu Halep
... şi 3 paranteze la Cahill

Deci, e clar: „Nu se pune problema unei despărţiri de Cahill”. Aşa a zis chiar ea după tulburătorul eşec din primul meci al turneului de la New York care i-a încântat pe detractorii ei, ceea ce nu-i anormal, dar a făcut-o de râsul lumii (textual!) o somitate în tenis de dimensiunea lui Chris Evert, prea avântată în pronosticul ei pro-Simona.
Fără să avem orgoliul lui Evert, fără să ne temem de încrederea, deloc oarbă, în Halep, gata să-i suportăm, deloc muţi, căderile şi decăderile am emis o singură suspiciune la colaborarea ei cu Cahill. E onest să luăm act după acest eşec – nu există vreo problemă între ei, spune Halep. Prea bine, deşi prea laconic. Cahill e ceva-ceva mai explicit: „Simona ştie care sunt problemele ei (nota mea: nu-s şi ale lui?). Atunci când devine puţin prea emoţională (nota mea: traducere confuză!) pierde foarte multe puncte la rând. Trebuie ca asta să nu se mai întâmple” (nota mea: ei, nu!).
Convins că nici Cahill, nici el nu-i de lemn sau din oţel, trec peste parantezele de mai sus şi-mi permit s-o spun de-a dreptul. Sunt două probleme: prima – Simona, cu toate progresele ei indiscutabile, nu e, deocamdată, acea campioană capabilă să biruie chiar într-o zi mai proastă. E, probabil, criteriul suprem în judecarea unui campion. A pierde într-o zi proastă e ingurgitabil, aproape normal. A învinge chiar jucând prost ţine de clasa aceea anormală a unor Nadal, Federer sau Djokovici, care nu se vor feri să accepte, chiar învingând, că nu au fost înztr-o zi prea bună…
A doua problemă – nu cred că Halep, oricât se laudă, joacă fără presiune; dimpotrivă, cred că o presează (şi nu o dată o opresează) poziţia ei de no.1 şi cele 2.000 de puncte care o despart de Wozniacki; ar fi inuman să nu o intereseze dacă rămâne sau nu prima din lume şi n-ar fi exagerat chiar s-o obsedeze; de altfel, a devenit normal cum după orice eşec – fie într-o finală sau ca acum, după primul tur – orice comentator ţine să ne asigure că poziţia ei de no.1 nu e în pericol… Să fim drepţi, şi asta e uman.
De când nu mai ştim un sportiv român pe primul loc într-un clasament mondial? Asta nu-i lasă reci nici pe cei care o vorbesc de rău. Dar aici, imediat, trebuie să mai precizăm un adevăr: clasamentul acesta feminin e într-o mişcare dinamică plină de surprize care îi pot umili pe toţi competenţii în pronosticuri. Dacă Halep a noastră e prea emoţională – toate celelalte, fie şi de pe locurile 30-40, nu sunt şi ele? Ei, lasă-mă! Eu merg cu Kerber şi nu-mi pasă dacă mâine mă fac de râs. Toate au în faţă un „mâine” ca un break.