Cazuri şi necazuri

Simpatia şi antipatia ca mofturi ale zilei

Marţea trecută, pe ultima pagină a Gazetei, l-am prins pe Boloni glumind! Aşa scria Theo Jumătate, că Loţi glumea când se întreba ce o să facă acum, când Cristiano al lui se duce la Juve. „Eu ţin cu Inter, am crescut cu mitul magului Herrera. Iar Cristiano al meu s-a dus la cei mai mari rivali. Ar trebui să schimb echipa favorită. Totuşi, la vârsta mea…”.

M-a topit această ultimă propoziţiune; ţin la el de o viaţă, îl ştiu ca pe un om sobru, rareori dispus la intimităţi; poate că acum glumea, dar mie, această invocare a vârstei sale îmi suna şi ca un argument copilăros, o trimitere la acea vreme când te legi pe viaţă de o echipă şi nu o mai schimbi pentru nimic în lume. La vârsta lui, nu-ţi mai schimbi echipa favorită, încă mai eşti copil.

Să zicem că glumea, vorbind, ca de obicei, serios, dar ce mi s-a întâmplat exact a doua zi? Un prieten – fan dinamovist şi incondiţional al lui Liverpool – îmi povesteşte despre marea problemă a unui prieten de-al său, fan Juve şi, mai ales, antifan Cristiano. Acela – alt caz decât al lui Boloni – îl antipatizează într-atât pe CR7 încât nu mai ştie dacă să mai ţină cu Juve. „Ei, lasă-mă!”, îi spun prietenului meu, uşor demagogic, recunosc, fiindcă şi eu sunt într-o situaţie asemănătoare, cu Mourinho la United-ul meu. Jose îmi este – nici mai mult, dar nici mai puţin – antipatic; anul trecut am scris un articol în care mă întrebam dacă să mai ţin cu Manchesterul lui Mourinho; am luat-o frumuşel peste cap de la câţiva internauţi care m-au păruit fără violenţă; aveau dreptate: suporterul adevărat nu-şi părăseşte echipa oricât de rău i-ar merge. Unul dintre ei chiar îmi transmitea patetic: „Niciun negustor nu mă poate face să mă despart de Steaua”. Era un argument pe care l-am preluat pentru cazul şi necazul meu: „Niciun Mourinho nu mă poate determina să plec de la Manchesterul meu”. Să vină altul – chiar ieri se zvonea că vine Zidane -, eu însă nu voi pleca.

Totuşi, mai am puterea să mă întreb dacă simpatia şi antipatia mai sunt de actualitate? Nu-s ele, oare, „necazuri mătăsoase”, cum se zice frumos într-o altă limbă a lumii pentru a defini problemele mai gingaşe? Nu mai există azi antipatie, aşa cum e pe cale de dispariţie duioşia sau tandreţea… Antipatia e un moft în faţa unui „huo!” bine articulat, a unui pumn în cap sau a unui „Bă nenorocitule! Te bag direct în…!”.

Tot aşa şi cu simpatia, s-a dus şi ea. „Un tip simpatic” e un nimic. O ironie. Groasă. Eu am în fotbalul românesc doi oameni cu adevărat simpatici. Mă feresc să le dau numele fiindcă se poate lăsa cu hărmălaie. Aici am ajuns. Blânda expresie „Fotbalul e doar un joc” a decedat şi ea.