Tele-Edi şi tele-Mangia

Dacă nu avem cuvinte, avem imagini

„A fost urât jocul nostru în Rusia? Faceţi literatură!” – aşa s-a exprimat Didier Deschamps şi m-a curentat neplăcut; găsesc aici vechiul dispreţ – literatura e o vorbă goală, o fandoseală faţă de viaţa propriu-zisă. Tot aşa se zice de unul care se preface, că joacă teatru, că face cinema – ca Neymar, de pildă. Nu ştiu câte romane a citit Deschamps, dar ar trebui să ştie că fotbalul nu a ajuns unde a ajuns – ca pasiune a mulţimilor – fără literatură, fără cinema, fără teatru, într-un cuvânt: fără artă.

Altfel, de ce atâţia fotbalişti, de la Maradona la Ozon, sunt socotiţi „artişti ai balonului rotund”? A, se exagerează? De atâţia ani…? Şi mai la obiect, de ce se mai citesc azi cu atâta fervoare cărţile lui Vania Chirilă despre „frumoasele noastre duminici” de altădată? Pe scurt, dar nu simplist – fără arta literaturii nu s-ar fi dezvoltat fotbalul. Fără Fănuş sau Nea Vanea nu i-am fi cântat pe Hagi şi pe Dobrin.

Hai să nu mă ambalez şi să adaug imediat că fotbalul şi sporturile nu s-ar fi dezvoltat fără televiziune. Este exact momentul ca să scriu că mi-a plăcut imaginea televizată (să mai lăsăm comentariile…) a câtorva meciuri chiar din prima etapă. Am impresia – poate mă înşel – că se lucrează sub influenţa Mondialului: multe prim-planuri expresive de pe teren şi din tribune, un montaj mai alert şi mai nervos, o insistenţă inteligentă, pe faze controversate şi pe feţe-feţe de fete, băieţi şi copii, de taţi şi de mame care „spun ceva”.

Repet – poate mă înşel, dar un Astra – FCSB şi mai ales o Craiovă – Iaşi au degajat, ca imagine, o anume prospeţime, un anume nerv în mişcarea camerelor de luat vederi, cum li se zice prea lung. În numele acestei prospeţimi, cred că e cazul să ne reînnoim şi noi vocabularul; în acest sens am impertinenţa să afirm că meciul din Bănie mi s-a părut simpatic. E un adjectiv rar folosit, dar deloc deplasat, perfect uman, de ce nu? În acelaşi sens, CFR Cluj – Malmo a fost întru totul antipatic, deşi Bogdan Mara s-a exprimat şi mai natural: „Nu am cuvinte…”.

Nici eu nu am, dar am o imagine tv care spune totul: min. 68, Edi Iordănescu luându-se cu mâinile de cap şi punându-şi palmele peste ochi. E o imagine care sfidează toate comentariile noastre mai mult sau mai puţin competente. Ea rivalizează – în concizia ei fulgerătoare – cu aceea a lui Mangia gesticulând vehement către un cer nevăzut după o ratare imensă a lui Mitriţă. Acesta e arta „necuvântătoare” a televiziunii. Am auzit că de la toamnă nu vom mai vedea LaLiga şi Serie A. Nimic nu se mai poate încheia fără o veste proastă?