Bibliografie la The Guardian
Ce scriam acum 24 de ani înaintea lui Craig McCracken

Fotbal plus finețea
(În topul paselor geniale?)
Ce facem cu ultimele goluri ale lui Ilie și Hagi – căci fotbalul pe goluri se joacă și se gândește, parcă așa se zice, nu?Le băgăm în topul celor mai frumoase 5 ale Turneului Final? (Firește, după golul lui Owairan, care rămâne, pentru mine, pe primul loc, ca un ultim omagiu adus maradonismului.)
Dar la ale lui Ilie ce obiecții pot apărea? Lovitura liberă ca lovitura liberă, e încă fixă și năzdrăvană, însă al doilea a fost absolut lângă al lui Romario din meciul cu virgulă rușii, cel care a stat zile întregi pe locul doi: și desprinderea, și atingerea mingii, de o finețe maximă, erau „de la mama lor”, născută între Ghencea și Copacabana; iar pasa lui Hagi, ca Ilie să se desprindă ca un fulg, trebuie trecută în „Topul celor 5 pase geniale”, care întârzie să se întocmească.
Tot în topul paselor de dream (vis) și de dramă – în sensul că ne leșină de frumusețe – trebuie adusă aceea a lui Ilie, la al treilea gol, fixând trei apărători și „ținând” mingea până când Hagi a primit-o pe culoarul ideal. Fază de campioni mondiali, dacă mi se dă voie să nu exagerez.
Insist pe frumusețea acestor goluri, fiindcă prea mulți au insistat că România „nu joacă, ci se apără”, suportând, fără spectacol și cu noroc, presiunea adversarului. E fals. Și cu Columbia, și cu Argentina – atenție, România e europeana care a înfrânt două sud-americane socotite de calibrul Braziliei! -, această „apărare disperată” a permis înscrierea unor goluri, câte trei, bune de pus în ramă, nici unul la „mica ciupeală”, toate la perfectă luciditate.
Ani de zile am ținut cu legea braziliană după care o echipă mare e aceea care are un atac ce dă un gol mai mult decât adversarul, indiferent câte primește. Vine o altă vreme, cu logica și spectacolul ei, care se cer pricepute: echipa bună e aceea care posedă o apărare diabolică ce îngăduie atacului să marcheze goluri paradiziace. Dacă asta cere și noroc, atunci să fie cu noroc, că nu moare nimeni din asta.
Articol publicat în revista „Fotbal plus” în vara anului 1994 şi antologat în volumul „Fotbal plus ai mei şi ai noştri”, de Radu Cosaşu